luni, 1 iulie 2013

Esențiale

Desen: Negoiță Georgiana
http://www.facebook.com/imperfectissm.art
     În timp ce el își strecura plăcut de abuziv mâinile prin părul meu, uitasem de mult de ciupercile și de cartofii din cuptor. Un ușor miros de arsură venea dinspre bucătărie. Dar cum puteam eu mirosi altceva în condițiile în care simțul meu olfactiv nu putea înțelege decât mirosul lui. Mirosea a piersici...și a căpșuni....și a zmeură...și a toate bunătățile din care noi ne făceam freshuri.
     În timp ce el își plimba intransigent mâinile peste chipul meu, eu dospeam precum un cozonac. Mă săruta stângaci deseori, iar eu încercam să-l învăț să sărute precum franțuzii. Îmi atingeam buzele de ale lui și îl plimbam prin tot Parisul. Deseori vedeam și Eiffel-ul. Tandrețea noastră era dincolo de percepția minții umane. Aleatoriu îmi arunc ochii către ceas. Ora 3. Uitasem complet de programarea la stomatolog. Izbucnescdin pat într-o grabă adolescentină.

-Iubitule, nu gasesc cheile.
-Sunt la mine.
-Telefoane?
-La mine.
-Bani?
-La mine.
-Dragoste?
-La mine.
-Atunci sa mergem! Avem tot ce ne trebuie. 

sâmbătă, 8 iunie 2013

Raindrops

The storm is coming,
Is it our storm, honey?
Our time is running
While you watch so calmly.

The wind is blowing hard
Tearing ourselves apart,
Thunderstorms cry loud,
They cry for my depart.

Raindrops fall from the sky,
Raindrops fall from our eyes
And we still deny
That it's time for our goodbyes.

I am a believer,
But what do I believe in?
You are a leaver,
You are my sin.

Love is natural
And so is the storm,
Is so surreal
Like the pair we form.

Our storm is here
And is so clear,
A tear of fear and ashes
Left my eyelashes.

marți, 14 mai 2013

Patul nostru

     Se așezaseră la masă. Ea înfigea anevoios furculița într-un brocolli stătut la frigider vreo 3 zile. În ultimele două luni, pofta de mâncare i se diminuase fantastic. Stăteau la masă și nu-și vorbeau...nu erau certați, doar nu-și vorbeau. El butona telefonul, căutând un film, sau ultimele oferte de gadgeturi. Erau distanți și atunci, în mintea ei se întrezări ceva: o idee respingătoare și totuși, atât de incitantă - trădarea. Se gândea la Silviu, la ceea ce acesta îi spuse în urmă cu câteva luni, cum că fidelitatea e o ipocrizie. Dar cum putea fidelitatea să fie o ipocrizie când ea credea în asta? Cum putea să fie fidelitatea o ipocrizie, cănd în ultimii 3 ani stătuse, pusese capul pe aceeași perna și dormise lângă bărbatul acesta. Bărbatul acesta care acum mânca barbar un copan în sos, mult prea preocupat de zgârciurile osului și de posibilitatea economisirii banilor pe niște produse total neinteresante pentru ea. Bărbatul acesta prea preocupat ca să mai observe că ea se schimbase, că era altcineva. Era femeie la urma urmei. Era femeie cu simțuri și doleanțe.
     Stăteau la masă ca doi străini și nu-și vorbeau. Nu pentru că erau certați, ci pentru că nu mai aveau nimic de spus unul altuia. Se gândea la Silviu, la ceea ce discutase cu el în seara aceea. Dar Silviu era un burlac tâmpit. Gândul de a petrece o seară alături de acest bărbat cu viață dezordonată o înspăimânta. Nu-și putea imagina atingerea altui bărbat, însă, totodată, nu-și putea imagina ca în continuare să mai ducă acea viață ternă și insuportabilă alături de soțul ei. Avea 27 de ani și se simțea din ce în ce mai tânără. Avea poftă de făcut lucruri blamabile, lucruri adolescentine și chiar puerile. Se simțea din ce în ce mai tânără, însă bărbatul cu care era de 3 ani o îmbătrânea.
     Nu mai făcuseră dragoste de 3 săptămâni, iar când asta se întâmpla, era doar din comoditate, doar un ritual, devenit deja obișnuință pentru ei. Erau nopți în care el îi mai strecura mâna în chiloți, dar ea se făcea că doarme...dar nu dormea. De fapt, nu mai dormea aproape niciodată. Avea insomnii. Insomniile si lipsa poftei de mâncare o făcuseră să slăbească în ultimul hal, deși, deja era cât o așchie.Avea lângă ea un bărbat minunat, dar căruia îi lipsea ceva - esența. Avea un bărbat cu serviciu și carieră extraordinare, dar ea nu avea nevoie de un Felix sârguincios, ci de un Pascalopol care să fugă cu ea în Mexic...
     La un moment dat el începe să povestească ceva. Era atât de împătimit în istorisirea lui, însă ea privea în gol, privea prin el. Se uita la el și  cum întorcea capul își dădea seama că nu-l privise. Se uita la el, dar nu-l privea. Nu îl mai privise de câteva zile. Se uita la el și simțea că vede un portret,o fotografie portret arsă. Da, da, o fotografie arsă. Încerca să-i distingă trăsăturile feței, dar nu le vedea, soarele le arsese prea tare. Erau un cuplu cotidian. Erau falsul în original. El nu se oprea din povestit și sesizase absența ei:
    - Mă auzi?
    - Te aud, dar nu de mai văd...

luni, 4 martie 2013

Deschide fereastra să-ți intre primăvara în cameră!

Fotografie: Ion Trifu
     Dimineața mă trezesc...
     Cu o ceașcă de vise-n mână,
     El îmi spune: Te iubesc!
     Zâmbesc, clipesc, descifrez-
     Chipul său năpădit de barba obraznică,
     Fruntea încrețită-a panglică.

     Îi aștern buclele-mi pe piept-
     Afroditele zac inert,
     "Ce vrăji or mai face ele?"
     Se intreabă tulburat,
     Despletindu-mi ielele.

     Apoi,degetele le strecoară
     Către-o altă adversară-
     Buza superioară.
     O mângâie fluent
     Și-o sărută intransigent.

     Razele de soare
     Par să mă doboare.
     Mă suprimă și despoaie
     Soarele îmi face baie.
     Copleșită de lumină,
     El mă vede balerină.
     Soarele e un venetic
     A pătruns la noi în petic.
   
     Pulpa goală se arată,
     Mă sărută înc-o dată.
     Se grăbește vanitos,
     Îl poftește pe luminos
     Peste noi în petic,
     Pentru mine-i tot venetic.

    Strâmb din nas copilărește,
    Iar el mă dojenește:
    ”Copilă albastră,
     Nu mai fi himeră,
     Deschide fereastra să-ți intre primăvara în cameră!”
                   
                                                          Cu drag,
                                                                Sidonia.
                                                                                                    4 martie 2013, 10:04pm

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Stoicism

Azi m-am trezit...
Fotografie: Ion Trifu.
Am deschis ochii, gura,
Mi-am descleştat făptura.

Azi m-am trezit...
Am conchis, e realitate,
Să-mi găsesc identitate,
Mintea mi-o deschid
Şi asemeni unui ghid,
Mă îndrum la reflecţie
Şi găsesc ca tot e abjecţie.

De mine însămi mă desmărginesc,
Caut să stârpesc
Pledoaria asta infamă,                                          
Că lumea e a ta încă din mamă.

Pozaţi în moraliştii societăţii,
Vă cufundaţi în abnegaţii,
Discursuri ostile
Ce-au consacrat legile.

Acceptul acceptului celorlalţi
Formează adepţi, nu înţelepţi
Şi la ce să te aştepţi,
Când deştepţii nu sunt drepţi?

Azi m-am trezit...
Am consemnat realitatea.
Adorm la loc...roşul tot curgea.

                                     21 ian. 2013, 12:49AM.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Ziua nationala

     Cu ocazia zilei de 1 decembrie, fastuoasa zi națională a României nu putea trece așa oricum, ci,acompaniată de arhicunoscuta și obișnuita paradă militară. Nu ca ar musti în mine cine știe ce patrotism, însă m-am dus si eu astăzi, să privesc marșul armatei române, ce până acum l-am urmărit ”printre rânduri” doar la televizor. Pot spune că mi-a plăcut și nu mi-a plăcut.
     În primul rând, e foarte interesant cum tu vii cu o oră și jumătate mai devreme ca să prinzi un loc bun, să prinzi niște cadre bune (m-am dus cu prietenul meu ca să facă niște fotografii, el fiind motivul principal pentru care am mers), iar o doamnă de vreo 55-60 de ani îți ordonă efectiv să te dai la o parte pentru ca ea e mai scundă și, mai mult de atât e îmbrăcată mai frumos (purta, chipurile, un costum național vechi de 100 de ani cu care nu a încetat să se laude, patima românului, lauda. Ca să nu mai vorbim că nu știu ce neam de al ei a luptat în Afganistan. Mă abțin să comentez acestea. Nu înțeleg cum te poți lăuda cu faptul ca cineva ucide sau e pus acolo să ucidă pe cineva, pentru că, în speță acestea sunt luptele, crime pure.). Pe langă asta, ea trebuia să arunce cu garoafe la picioarele soldaților și să zbiere ”Trăiască aramta românăăăăăăăăăăăăăăă! Penibil. Menționez că venise cu 15 minute înainte de începerea paradei, în timp ce noi înghețaserăm cu o oră și jumătate mai înainte ca să prindem un loc bun. Da e bine că nu ne lipsește tupeul că, în rest le aveam pe toate. Îmi pare rău că nu i-am făcut o poză ca să vă arat ce chip are nesimțirea. Asta a fost doar o paranteză, nu are treabă cu critica despre parada în sine ci, cu exteriorul ei.
     O să încep cu ceea ce nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut că li s-a permis copiilor să iasă printre gratiile barelor puse pentru a delimita spațiul pe unde va trece armata. Nu vreau să par ruptă din povestea lui Creangă, însă au trecut mașini pe acolo, cai și alte utilaje. Accidentul nu cere decât o clipa de neatenție. Desigur că năzbâtioșilor ălora mici trebuia să li se aducă aminte constant că trebuie să se dea doi metri în spate. Mă rog. Apoi, în al doilea rând, ca și într-o prezentare de modă, într-o paradă militară, de o așa însemnătate, o zi națională a unui stat, este total neprofesional să te apuci să mai scapi două vorbe colegului de lângă tine, în timp ce bați pasul, sau să mesteci buclucașa gumă. Așa ceva, pentru mine, este de neacceptat. Două ore cât stai acolo, dai dovadă de seriozitate și nu te uiți nici în stânga, nici în dreapta. Nu mi-a plăcut pasul de defilare. Un pas atât de leneș, anevoios și plictisitor, ba chiar static și apatic. Am atașat mai jos pasul de defilare al armatei coreene și chineze de exemplu, unde sunt chiar și femei. Acolo corectitudine, devotament, seriozitate și muncă. Menționez că soldații din fiecare grup au aceeași înălțime. O simetrie impresionantă. La parada noastră, pot spune că cel mai frumos au defilat caii. Un pas extraordinar pe caii ăștia și o postură demnă. Nu mi-a plăcut că la locul unde trebuia să vină președintele Băsescu să țină discurs, se adunaseră o ceată frumușică de oameni, care se apucaseră să strige: ”Jos Băsescu, jos Băsescu!” Înțeleg furia și sațietatea populației față de măgăriile pe care le fac conducătorii noștri, însă, nu înțeleg de ce nu aveam bunul simț de a înțelege că acolo urma să se desfășoare un eveniment important pentru țara noastră, și nu o răscoală. Cred că au confundat parada cu locul de huiduială. Nu țin cu Băsescu, nu țin cu nici un partid politic, ba chiar, ma lasă indiferentă ceea ce înseamnă politică...din păcate sau nu, însă atitudinea aceasta ține de bun simț. 
     Acum ce mi-a plăcut. În primul rând mi-au plăcut uniformele soldaților, polițiștilor, maiorilor și ce specie de grade or mai avea ei. Da, chiar au fost superbe și felurite. O puzderie de culori, dungulițe,  pantaloni, taioare și paltoane. Superbe! Mi-a plăcut că la defilarea cu cai, unul dintre căluți a fost călărit de o fetiță de vreo 10 ani, îmbrăcată într-un costum superb, cu acei franjuri pe umeri. Mi-a plăcut că la paradă a defilat un câine lup, folosit pentru depistarea drogurilor. Se vedea că e foarte bine antrenat, adoptând o pozițe dreaptă și stănd neclintit pe mașina cu care era transportat. Apoi, mi-a plăcut fanfara și multitudinea de mșini care mai de care. Mi-a plăcut că la paradă a defilat si o mașină SMURD. Mi-a plăcut enorm! Cam aceasta a fost parada militară, văzută prin ochii mei.



duminică, 23 septembrie 2012

Herbst stimmung

E toamnă. E frig.
E sfârșit de septembrie, iar un pâlpâit,
Scutură copacii de globuri,
Formând maronii veștede cioburi.

E toamnă și simt -
Tristețea ce s-a cuibărit-
În mine și-mi pare...
Cerșetor cu mâna-ntinsă-a disperare,
Viața ta ce rost are?
Cum privești ca un prostănac
Vitrinele restaurantelor,
La oameni ceva mai norocoși ca tine
Ce nu cunosc a dormi pe trotuare.

Toamna a venit.
Tu câine posomorât,
Ce flămând dormi pe ploaie,
Pe aslfaltul uns șiroaie.
Mustește-n tine o dorință de-alinare,
O mână caldă care,
Să-ți desfete creștetul răstignit
De o soartă ce nu ți-ai dorit.

E toamnă. E urât.
Plouă, asfalt ud,
Copaci dezgoliți,
Nori despletiți,
Oameni muribunzi,
Cu obraji crăpați-fără perspectivă.
Copil desculț, unde să te-ascunzi?
Când toamna nu-i un anotimp
Ci o stare.

Cu sufletul împăturit,
Cu inima chircită,
Tu, scriitoare nedumerită,
Unde te ascunzi?

                                                           23 sept. 2012, 6:27 am

Nota* : Aseară am fost la o nuntă. Am dansat, am râs, m-am simtit bine. Cinci dimineața. Momentul legătorii. Se scoate miresei voalul de pe cap....muzică, zgomot, agitație. La un moment dat, la geamurile imense de termopan ale restaurantului, apare un cerșetor zgribulit...se uita în aiurare la micuțul spectacol ce se  desfășura în fața ochilor săi. M-a deprimat. Gândeam: "Noi am mâncat, avem stomacele pline, stăm la caldură, în hăinuțe subțiri, am râs, râdem, dansăm. Asta nici nu știe pe ce lume e." După câteva momente am început să am dubii în legătură cu cine știe pe ce lume e și cine nu. Să fie el oare cel care nu știe pe ce lume se află? Tocmai el care se dăruiește întru totul nemiloasei naturi? M-am îndreptat spre casă la șase dimineața.  O atmosferă înfundată. Asfalt ud, frig, câini înșirați pe capacele canalizărilor, sau pe pamant. Am ajuns acasă, am scris, m-am cufundat în somn...misiune îndeplinită.