About I love you!

     -I love you!

    - Love you too!

     It's the phrases that most of us would love to hear in a relationship. What we feel, what we trust, what we desire, we think it comes from the other partner. However, when in love, what we refuse to see it's that these words became something to be said with such an easiness as 1st grade math problems themselves. I'm not trying to vow the past, it had its terrible things too, but on the era of the great writers and painters, where the art was still an art, where you could see the sweat of a painter's forehead thru his painting, love was as well an art. Either described in poems, paintings or songs, saying the word love was something very touching and sensitive, because it was respected.

     Nowdays, I think saying I love you, became as something so easy to say, same as you could say, Can I have a cofee? Double sugar too! I'm not a martire, I'm not a saint, I'm not a scientist and I'm not here to impress. Maybe I don't know yet who I am but I definitely know who I'm not. And I'm not an uncounciouns person, not aware of her interior desires and feelings. When I hear I love you! it makes me tremble, not because I feel overwhelmed, but because I feel like asking: Double sugar too? I don't feel like fainting of  Love you too! Because the hard work of that painter's painting had been transformed into two lines of red on the right and two lines of black on the left, an ugly painting vowed and exposed into one of Paris most fine art galeries. But there is no art, there is no love.

     Many women feel affected by ex relationships, by ex partenrs. Nothing to judge, I'm on of them. It's realy hard to trust people, and when I look for sincerity and trust I look for the eyes of a dog. They somehow confort me. The eyes of a man, they somehow make me tremble...and not of joy. Out of my experinces and my friends experiences, being left and unloved makes you wonder if there is something wrong with you. You start to think it was your fault, if you could have acted differently, if this or that. 

     But in time, you come to realise you don't need someone to judge you, you don't need someone to say if you were good enough or not, you don't need someone to make you feel unworthy if you slept together too early, if you were calling too mucch, if you were reaching too much, if you were desiering too much and at the end of the day, you don't need someone to say I love you! More important, you must get to the point where you can say, I love the person that I am.

     And if we're still at this touching subject, why instead of saying I love you, you start saying I respect you! Don't tell me I love you!, tell me I respect you! 

Early morning

     The rays of the sun penetrated through the empty spaces of the curtain, without any shame. They begun to touch her face, her eyes and then she suddently weakes up. Weaking up dazzed, somehow confused, made her wonder: "Where am I?"...She was begining to understand and came back to reality. She turned her attention to the watch. The time indicated ten minutes to seven. She woke up before the alarm...as usual. It was already a habbit. She had an hesitation in opening her eyes, but she soon realised that sleep will not lure her anymore,so she decided to begin the day.
     She slowly turned her head to her left side. Her beloved was sleeping likea baby. She looked at him for a few seconds and smiled. She always believed that in sleep, all men lose their toughness and become babies. He looked so cute. Then, she slightly rose herself from the bed, took her slippers and headed to the door; everything being done with great finesse in order  not to weake up her beloved treasure.
     Arrived in the kitchen, she got a bit irratated: "What shall I eat this morning?" she wondered. She had moments when she thought it would have been easier if she was one of thouse people that start their morning with a cofee and that's it, without having to go thru all this headache. But how can she drink cofee? She hated cofee since for her it looked like ashes with water. After few hesitations she settled down for a smoothie.
     Meanwhile, she moves to the living room and sits on the couch. Shuffles thru the programs of the TV, hoping to find something to watch for her taste.After a while, she resigned searching and decided that VHM is the one tha will do for her for the morning. A little bit of music, head leaning on the back and vain thoughts. She started to think: "Another day of the job..." She always heated the routine, and sometimes, her job was becoming routine. She decided to clear her thoughts a bit, before powdering her nose. But she kept thinking and kept thinking...at silly things, at serious things. All her questions didn't lead her to an answer. Sometimes she had the impression that she is sinking in a big big water, big as the Universe itself, in which she swims and swims...to nowhere. Where was her exotic island? What spells did they do to her that she couldn't find it?

....................................................................................................................................................................................................................................
     Finished! Her nose properly powdered, the cheeckbones well definied and sharp eyes, like the egyptian cats. She loved the cats. Sometimes, she believed so hard that in a previous life she must have been a cat. Otherwise, where this love for the cats came from? Their cold and distant style, the way of asking for love only when they want it, the desire of isolation. In a way, it reminded her of men,..
      Ten minutes left until the moment she had to leave the apartament. Her job was waiting for her. She decided to go back to the bedroom, walking with the same finesse she left, only not to weake up her sweetheart with her 12 cm heels. She choose to sit in that particular corner of the room that allowed her to have a clear view of her Adonis. He was sleeping like a baby. Not even until the present did she understand what was the thing that intrigued her about him. What did this man had that driven her crazy? In fact, it has been like this with all her relationships. She have never had fatal men, only interesting spirits. Still, for her it was clear. Something was overwhelming her about this man. It was just she didn't understand what. She was looking at him with motherly love, friendly love, adoration. The young man startled  slightly. He was dreaming...what was he dreaming of? She wanted to know everything. Absolutely everything. And she wanted everything. Absolutely everything.
     The time was passing ...She looked at him for the last time. She thought: "How silly I can be! How much admiration I can have for him!" She feared of the failure. It followed her in the last few years. Somehow, she didn't manage to settle. And she knew it very well. Oh, yes, she knew it! She was absolutely concious that this Adonis will breake her heart. But she didn't care anymore. It was already too late. Who pushed her to fall for this man? Must have been only the devil. Some evil spirits stole her mind.
      Damn! It was time for her to leave.She hesitated for a moment. She looked at him one more time. She adored him, she was certain of this. For her he looked so cute. "How drunk in love women can become!", she tought. And she knew it very well, he will breake her heart, the same way the others did it. Today, tomorrow...sooner or later, but will eventually happen. She got up slowly and headed to the door, turning her head one more time just to see him fot the last time before she went out. Adonis the adored, broken heart...it was the time for her to hurry. Her job wouldnt forgive her or understand about of her Adonis. She closed the door slowly...she left!

Matinal

     Razele soarelui pătrundeau nerușinate printre spațiile draperiilor. Începeau să-i atingă chipul, ochii și se trezi. Se trezi buimacă. cumva debusolată. Unde era? Începea să se dezmeticească. Se uită la ceas. Șapte fără zece. Se trezise înaintea alarmei...ca de obicei. Deja era un obicei. Ezită un minut să deschidă ochii, dar realiză că somnul nu o va mai ademeni, așa ca hotărâse să își înceapă ziua. 

     Întoarse capul către partea stângă. Iubitul ei dormea ca un prunc. Îl privi preț de câteva secunde și zâmbi. Întotdeauna i se păruse că în somn, toți bărbații își pierd duritatea și devin prunci. Era un drăgălaș. Se ridică ușor din pat, își luă papucii și se repezi spre ușă, totul cu foarte mare finețe, nu cumva să-și trezească odorul. Ajunsă în bucătărie deveni puțin contrariată: Ce să mănânce în această dimineață? Avea momente când gândea că era mai simplu dacă era una din acele persoane care își încep dimineața cu o cafea și gata, rezolvă problema, fără această bătaie de cap din fiecare dimineață. Dar cum să bea ea cafea? Ea detesta cafeaua. I se părea arsură cu apă. Se rezumă la un smoothie. 

     Între timp se așeză pe canapeaua din sufragerie, butonând telecomanda televizorului, doar, doar o găsi ceva pe gustul ei. Se resemnă. VHM era cel ce avea să o salveze. Puțină muzica, capul pe spate și gândurile deșarte. Se gândea: ”Încă o zi de lucru...” Detesta rutina, iar deseori, jobul ei devenea rutină. Hotărî să își limpezească gândurile un pic, până să-și pudreze nasul. Și se gândea și se gândea....la prostii, la lucruri serioase. Nu găsi niciun răspuns. Deseori simțea că se scufundă, că se află într-o apă mare, mare cât însuși universul, în care înoată și tot înoată...spre nicăieri. Unde îi era ascunsă insula exotică? Ce vrăji i-or fi făcut unii de nu o mai găsea? 

    .........................................................................................................................................................

     Termină. Nasul pudrat bine, pomeții bine conturați, ochii bine ascuțiți, precum pisicile. Adora pisicile. Deseori, credea cu sfințenie că într-o viață anterioară fusese pisică. Altfel, atunci, de unde dragostea asta nemărginită pentru pisici? Stilul rece și îndepărtat, modul de a cere iubire doar când le convine,dorința de a se izola. Parcă îi aducea aminte de bărbați...

      Îi rămăseseră 10 minute până la momentul când avea să părăsească apartamentul pentru a se îndrepta spre rutina jobului. Se întoarse în dormitor, pășind cu grija, nu cumva ca tocurile de 12 cm să-i trezească feblețea. Se așeză pe un scaun, în acel ungher al camerei care îi permitea să-l privească pe Adonis al ei. Dormea în continuare ca un prunc. Nu înțelesese nici până în prezent ce o stârnise la el, ce avea omul acesta de o înnebunea? De fapt, așa fusese cu toate relațiile ei. Nu avusese niciodată bărbați fatali, doar spirite interesante. Era clar, ceva o măcina la el, dar nu înțelesese încă ce. Îl privea cu dragoste de femeie, cu dragoste de mamă, cu dragoste de prietenă, îl adora. Cavalerul tresări ușor. Visa....La ce visa? Vrea să știe tot. Absolut tot. Și vrea tot. Absolut tot.

      Minutele se scurgeau. Îl mai privi puțin. Gândea: ”Ce nălucă! Câtă admirație îi port!” Se temea de eșec. Eșecul o urmărise în ultimii ani. Nu reușea să se stabilească. Și știa! Da, știa! Era perfect conștientă că acest Adonis îi va frânge inima. Dar nu-i mai păsa. Era deja prea târziu. Cine naiba o împinsese să se îndrăgostească din nou? Numai diavolul! La naiba! Se făcu ora de plecare. Ezită. Îl mai privi pentru o singură dată. Îl adora! I se părea atât de drăgălaș. ”Ce bete sunt femeile îndrăgostite!” Și știa! Îi va frânge inima. așa cum au făcut-o și ceilalți. Azi, mâine...mai devreme sau mai târziu, dar se va întâmpla. Se ridică ușor de pe scaun, păși atent spre ușă, mai întoarse încă o dată capul să îl privească. Adonis, adorat, frânt inimă...era cazul să se grăbească. Slujba nu avea să o ierte și să înțeleagă de ”adonișii” ei. Închise ușor ușa...plecă!

Make a wish!

Painting: Georgiana Negoiță
https://www.facebook.com/imperfectissm.art

     There is that cute story about the golden fish. Yes, the one you catch and makes three wishes come true for you. I know this story ever since I was a child and I must admit I was fascinated every time I was going fishing with someone from the family brecause I was thinking how will it be if I would catch that damn fish to make come true at least one wish, not three.

     Throught life I believe we've all been adressed this question: If you'd catch the golden fish, what you would wish for? Back when I was a kid I think I would wanted silly things....and a big house for my family.

     Now, I can only think about it for 30 seconds, sigh slightly with an ironic smile and a bitter taste inside me and wish for the following: I'd wish...I'd wish people would stop hating eachother and start being nice with each other, I'd wish the strongest ones will stop puting monopoly on the weak ones, I'd wish the strong ones will use their power to acomplish great things and not to spread punches, I'd wish the wars would come to an end, I'd wish humankind will stop taking advantage of these beautiful innocent creatures called animals, I'd wish people will become more sensitive to a stranger's hungry stomach, I'd wish people will start finding solutions, instead of choosing the easiest way, which is mostly the most painful one, I'd wish the euthanasia of the strayed dogs will stop, I'd wish we will think more about the true important things in life and not the imagined ones, I'd wish we will emphasise more on feelings and not on material things, I'd wish we'd wish to find our purpose in life, I'd wish we'd wish to start the most beautiful journey of our lives which is finding ourselves, I'd wish we will become more sensitive and open our hearts and eyes a little bit more, I'd wish we will put some shoes on some bare feet, I'd wish we will realy cherish the bread from our tables, I'd wish that occasionally we will make a small donation instead of buying that most wanted Gucci bag, I'd wish we will find ourselves and  be aware of the realy important things in life, I'd wish we will bring spring into our souls and summer on other people's faces, I'd wish men will stop to breake women's hearts and viceversa, I'd wish we will take every exprecience as a lesson, I'd wish we'd wish to change something in the world. 

     How nice it would be to be an inspiration for someone! And for this we don't need a gold fish, but beautiful hearts.

     I'd wish....

Pune-ți o dorință!

Desen: Negoiță Georgiana
https://www.facebook.com/imperfectissm.art

    Exista acea poveste draguță despre peștișorul auriu. Da, da, cel pe care-l pescuiești și îți îndeplinește trei dorințe. Știu această poveste încă din copilărie și, trebuie să recunosc că mă fascina ori de câte ori mergeam cu cineva din familie la pescuit, mă gândeam cum ar fi dacă aș prinde acel pește afurisit, să-mi îndeplinească măcar o dorință măreață, nu trei.

     De-a lungul vieții, cred că tuturora ni s-a adresat această  întrebare: Dacă ai prinde peștișorul auriu, ce ți-ai dori să-ți îndeplinească? Pe vremea când eram copil cred ca mi-aș fi dorit trăznăi și-o casă mare pentru ai mei.

     Acum, nu pot decât sa gândesc vreo 30 de secunde, să suspin ușor, să zâmbesc ușor ironic, dar și cu un gust amar în același timp și să doresc următoarele. Îmi doresc....îmi doresc ca oamenii să înceteze să se urască și să fie mai buni unii cu alții, îmi doresc ca cei puternici să nu mai pună monopol pe cei slabi, îmi doresc ca cei puternici să-și folosească forța pentru a face lucruri mărețe și nu pentru a împărți pumni, îmi doresc ca războaiele să înceteze,  îmi doresc ca oamenii să înceteze să mai profite de pe urma acestor ființe minunate numite animale, îmi doresc ca oamenii să devină mai sensibili la un stomac străin și flămând, îmi doresc ca oamenii să înceapă să găsească soluții în loc să aleagă calea cea mai ușoară, de regula cea mai dureroasă, îmi doresc ca să înceteze eutanasierea câinilor fără stăpân, îmi doresc să ne gândim mai mult la necesitățile adevărate, iară nu cele imaginate, îmi doresc ca să punem mai mult accent pe sentimente și nu pe lucruri materiale, îmi doresc să ne dorim a ne găsi scopul în viață, îmi doresc a ne dori să pornim în cea mai frumoasă călătorie, aceea a găsirii sinelui, îmi doresc să devenim mai sensibili și să ne deschidem inimile și ochii mai mult, îmi doresc să încălțăm niște picioare goale, îmi doresc să prețuim cu adevărat pâinea de pe masa noastră, îmi doresc ca din când în când să facem o micuță donație în favoarea mult visatei poșete Gucci,  îmi doresc să ne regăsim și să conștientizăm lucrurile cu adevărat importante în viață, îmi doresc să aducem primăvara în sufletele noastre și vara pe chipul altora, îmi doresc ca bărbații să înceteze a mai frânge inimile femeilor și viceversa,  îmi doresc să luăm orice experiență ca pe o învățătură, îmi doresc să ne dorim să schimbăm ceva în lume. 

     Ce frumos ar fi să inspirăm pe cineva! Și pentru asta nu avem nevoie de peștișori aurii, ci de inimi frumoase.

      Îmi doresc....

Watch me as I lose control!

     Watch me as I lose control! And you may think: "What a silly girl!"

     Because in the morning she has a no make-up pretty face, slightly childish. Sometimes, you think of her as a child because she's whining about her cereals from her bowl, throwing the raisins out with disgust! Because raisins alaways disgusted her. She spins and jumps, but when the evening comes she transforms. Which form? Deform? Slightly uniform? And yet, no definied form. She raises herself on her heels, she covers her body with the most beautiful dress, leaving it enough naked so as to be intriguing, instigating, so she can shout: "You silly! What do you want?"

     Because in the mornings she acts childish and you think: "What a silly girl!What's between her and thouse raisins? How childish she is!"...and you almost believe she's humble. Because she reads every book and every time she goes to the next page...actually no...she tears them! She tears them as she has no mercy left. The pages that she read too much, are thrown now. She throws them because it bores her. Same letters, same vain pastels...she'll get another book. She throws them, just like the raisins from her cereals, which disgust her. She'll throw you the same way she thows her raisins. After all, she is a child...and she goes to the next page every time...but to hell with all this books! Why so much compassion? She's not impressed anymore! When she had enough, she breathes, she sweats and she'll vacum you! Damn with all the pages, damn with you, damn with the bloody raisins!

     Watch me as I lose control! And in that very moment, she lights herself a menthol cigarette, just because she finds it fascinating. Then she has a drink and throws herself into the dancefloor. And the crowd is starring at her. Because fairies puts spells, cursing...and sometimes they fall in love. And then you think: "What a silly girl!"But you don't even finish your thought, that she already stole yourself from you: she's playing and she's dancing and she's drwaing you across her sky. And then she underwrites on your chest, pushing hard: I'm not waiting for you anymore, I left! 

     Raisins always bored her! 

Privește-mă cum îmi pierd controlul!

     Privește-mă cum îmi pierd controlul! Și poate crezi: Ce fată prostuță! 

     Pentru că dimineața are un chip frumos, nemachiat, ușor pueril. Deseori o consideri minoră, pentru că se smiorcăie la cerealele din bol, zvârlind cu dezgust stafidele din ele. Pentru că stafidele au dezgustat-o întotdeauna. Se zbânțuie și sare, dar seara se transforma...și ce forma? Diformă? Ușor uniformă? ...și totuși, n-are formă! Se înalță pe toc, își îmbracă trupul cu cea mai frumoasă rochie, lăsându-l dezbrăcat, atât cât trebuie să intrige, să instige, să strige: Ce prostuț ești! Dar ce dorești?            Căci dimineața e copila și crezi: ”Ce fată prostuță! Ce o fi având cu stafidele alea? Ce puerilă!”... și aproape-o crezi umilă! Căci ea citește fiecare carte, dar mereu dă câte-o filă...ba nu...o rupe! O rupe căci nu mai are milă! Filele prea mult citite le aruncă. Le aruncă pentru că o plictisesc. Aceleași litere, aceleași pasteluri deșarte...iși ia altă carte. Le aruncă ca pe stafidele din cerealele ei, ce o dezgustă. O sa te arunce și pe tine ca pe stafidele ei. În fond, e o copila...și dă câte o filă, dar la naiba cu toate cărțile astea! Ce atâta milă? Că nu-i insipră! Când se satură, transpiră, respiră și te-aspiră! La naiba cu paginile, la naiba cu tine, la naiba cu stafidele! 

     Privește-mă cum îmi pierd controlul! Și atunci își aprinde o țigară mentolată, așa, pentru că i se pare fascinant. Și atunci bea un pahar și se-aruncă-n dans. Și lumea o privește. Pentru că ielele vrăjesc...deseori mai și iubesc . Și atunci zici: Ce fată prostuță! Dar nici nu termini de gândit bine, că  te-a furat deja din tine: se joaca și dansează, pe cer te desenează, se iscălește apăsat, pe piept: Pe tine nu te mai astept!

Stafidele o plictisesc!