Alfabetul se termina cu X

     Fă-mă atentă!...Sunt oarecum adolescentă, n-aş vrea să fiu insistentă ci, doar, relativ  indecentă, sau poate  indiscretă, dar fă-mă atentă! Unu și unu fac doi, unul și una fac noi, doi minus unu fac unu, unu minus una, instigă furtuna. Fă-mă atentă!...sunt eu, cea intermitentă, ceaiul tău de mentă, ușor absentă, deseori inconștientă, imprudentă, incoerentă și latentă...fă-mă atentă!
     Dragostea lui doi, din noi, frumos altoi, deseori greoi, cu ploi...plouă și noi amândoi, cu noi, cu doi,  un interior război, cu sufletul greoi și  sloi, ascultai apoi, dragostea lui doi.
     Fă-mă atentă!...Fidelă clientă, limba ta îmi e fluentă, în gesturi lentă, sunt eu, cea adolescentă, ușor insistentă, te caut de dementă, neatentă, visez la mentă...Fă-mă atentă!

Feriți-vă de femeile Vărsător!

- E dulce, dulce și te duce...

- Aș! Asta spunea și tatăl meu, ori de câte ori ne întâlneam de Paște ori de Crăciun și deschideam câte o sticlă de vin roșu. Dulce dulce și te duce.

- Și...cum ai cunoscut-o?

- Ahhh! Nu există cuvinte pe lumea asta care să redea cu exactitate momentul în care am întâlnit-o. 

- Apăi, bine...folosește-te de cele existente. Cum ai cuoscut-o, camarade?

- Se întâmpla ca într-o dimineață ursuză de iunie, să mă aflu în centrul orașului. Era vreo 7 dimineața și doar ce plecasem de la petrecerea lui Carmen. Eram mahmur, ușor dezorientat, dar fericit că frânsesem două inimi.

- N-ai încetat să te joci cu sentimentele femeilor, hapsânule! Cine sunt proprietarele acestor inimi?

- Ești un năluc. N-are importantă, erau două tipe cu care eu umblasem în același timp. Venisem cu una din ele la petrecere, iar pe cealaltă am avut surpriza să o întâlnesc tot acolo. Ghinionul dracului! Au început explicațiile, plânsetele și inimile frânte.

- Haha! Prost ești! Știi tu, dacă dragoste nu e, facem!

- Poftim povață, cine-mi dă mie! Un bărbat care stă neclintit de zece ani lângă aceiași femeie.

- Ce știi tu, golanule? Bărbat de pripas! Lasă asta, Silviu , spune-mi odată cum ai cunoscut-o?

- Ah! Da! Mă îndreptam către stația de tramvai. Eram prin centru, vara lui '89. Arătam ca un cerșetor, total neîngrijit și lipsit de scrupule. Mergeam în zig-zag cu părul vâlvoi, îmbâcsit de tutun. Tot aruncându-mi privirea aiurea pe pereți, am văzut-o pe EA...am rămas ca un prost, nemișcat pe trotuar, privind la Magdalena  ce mergea ușor apăsat, pe partea cealaltă a drumului. Era cel mai frumos lucru pe care-l văzusem vreodată. Era întruchiparea frumuseții idealului feminin, a inocenței, a copilăriei și a feminității. Era atât de grațioasă în mișcări. Ușor, am observat cum și-a urcat mâna stângă către cap, pentru a-și da părul după ureche, descoperind un frumos cercel cu perlă. Ce gest necruțor, mă izbise! Culoarea ochilor ei, n-am putut-o dibui nici astăzi...e ceva necurat la mijloc. Nu sunt nici albaștri, nici verzi, nici căprui,. Poate un albastru-verde-gri, dar nici atât...e ceva necurat. Avea niște sprâncene groase, ce îi scoteau și mai bine în evidență misticii ochi, iar buzele ușor bombate, insă bine conturate, descoperau un zâmbet seducător...

- Și...ce s-a întâmplat?

- Am privit-o ca prostul, o jumătate de minut, un minut, cine știe, cui îi pasă? Oamenii sunt proști de măsoară timpul. Cu ce ma face mai fericit când știu că o oră are 60 de minute și o zi 24 de ore. Prostii! Ce folos?

- Trebuie să ne ancorăm în realitate, amice.

- Care realitate?

- Realitaea că te îndrăgostiseși, Silviule.

- Oh da! Am privit-o...o etenrinate. Simțeam nevoia să o murdăresc cu murdăria mea. Am traversat hotărât drumul, m-am îndreptat către ea, când a observat cât sunt de aproape, și-a îndreptat privirea către mine, era nedumerită. M-am năpustit asupra ei, i-am cuprins căpușorul ei micuț în palmele mele nenorocite și am sărutat-o. Am sărutat-o, deși ea gemea de dezgust. Ha! Cine s-o condamne? Miroseam a bautură, a tutun, a transpirație...și a egoism. Am sărutat-o în timp ce ea se zbătea. Când a reușit să se elibereze, a scos un scâncet ciudat, de dezgust probabil, m-a plesnit sănătos și a luat-o la fugă plângând. Plesneala aceea mă trezise la realitate...fusesem un dobitoc. Dar cine să simtă durere, la o palmă atât de fină? În urmă lăsase mirosul părului ei lung și negru...negru ca sufletul meu.

- Ei drăcie! Și apoi, ce s-a întâmplat? Spune-mi lipitoareo!

- Apoi, am întâlnit-o din întâmplare la niște prieteni. Împietrise când m-a vazut...lucru pe care nu-l puteam spune despre mine. Eu eram fericit. M-a certat, m-a ignorat...am acceptat...i-am acceptat toate reproșurile. Mi-am cerut scuze de nenumărate ori. Atunci am aflat cum o cheamă. Reveica. Reveica Ivanov. Maică-sa era rusoaică. Mi-am spus că e o partidă bună și că merită să ma distrez cu ea, de ea, câteva luni, după care să-mi las inima răpita iarăși, de o altă domnișoară vulnerabilă. Gândeam acestea atunci, dar știam cât sunt de prost. Știam că fata asta o să mă schimbe. Refuzam să cred. Zilele, lunile, timpul, s-au scurs în mod natural, magic și tragic. Petreceam prea multe ore împreună, mergeam la film, la suc, la petreceri...era un vis. Îmi dădusem seama că femeia asta mă schimbase fără ca eu sa am vreo obiecție. Doar ele, femeile astea, storc orice urmă de rațiune din tine, te fac să abdici de la tine însuți. Eram fericit, îndrăgostit și prost. Era prea frumos ca să fie și adevărat.

- Bănuiesc că lucrurile nu au mers cum ai sperat.

- Ochii ei mă decimaseră, era ceva necurat în ochii femeii ăsteia. Mă scufundam în părul ei lung și-n palmele ei micuțe. Adoram să-i sărut tălpile, nasul, sânii și umerii. 

- Și... ce s-a întâmplat? Mă ții ca pe ace, berbecule!

- S-a întâmplat ceea ce trebuie să se întâmple cu toate dragostele adevărate. Ne-am despărțit. Eliade spunea că dragostele adevărate nu se desăvărșesc aici, pe pâmant, ci în ceruri. Așa să fie nene Eliade.

- Cum ați terminat-o? Așa subit?

- Chiar așa, subit. Mă sună într-o dimineață de la o mătușă care avea telefon și-mi spune scurt: ” Trebuie să ne despărțim. Nu mai puteam continua așa!” Eu nedumerit, o întreb: ” Așa cum? Ce se întâmplă?”...Ea tace câteva secunde și-mi spune: ” E o dragoste prea mare, înțelege, nu vom sfărși bine împreună.” Eu tot insistam: ”Draga mea, ce se întâmplă, ai nevoie de o pauză?” ” Felix, dragă, eu sunt doar o alt fel de Otilia” Atât mi-a spus și a închis telefonul. N-am mai vazut-o și nici auzit-o de atunci.

- Ciudat! Mai știi ceva de ea?

- Da, am aflat de la niște amici comuni că s-a căsătorit cu un om influent și bogat, că are doi copii, o fată și-un băiat. Mi-au spus că e la fel de frumoasă, că ridurile par să fi uitat de existența ei, doar că s-a mai îngrășat puțin, iar trăsăturile parcă îi sunt mai grave. Cu toate acestea, puștanii de liceu încă întorc capul după ea. Trebuie să aibe cam 36 de ani acum.

- Ce poveste ciudată, ce femeie ciudată!

- Dulce, dulce și te duce!

- Ha! Ai revenit la vorba ta? Parcă prea îl savurezi cu drag, trebuie să fie bun. Din ce an e?

- Vărsător. 


                                                                                             Cu dragoste,
                                                                                                    Sidonia.

Midnight In Paris

     Aşa am petrecut Valentine's Day! Nu, nu practic plimbandu-mă pe strazile Parisului după miezul nopţii, deşi recunosc că îmi surâde ideea. Anul acesta am decis să nu sărbătoresc Valentine's Day ci Dragobetele de pe 24, însă după vizionarea filmului "Midnight In Paris" pot spune că a fost cel mai frumos mod de a petrece o zi a îndrăgostiţilor.

     Doream mai demult să vizionez acest film, iar întâmplarea a făcut ca să pice tocmai astăzi în "mânuţele mele." Cum? Simplu. Am dat google la "top filme de urmărit de Sf. Valentin", iar când i-am văzut denumirea mi-am adus imediat aminte tocmai de faptul că doream să îl văd mai demult. Filmul este din 2010, iar eu l-am adorat pentru simplul fapt că mă descrie pe mine. 

     Este vorba despre un tânăr scriitor care vine cu logodnica lui la Paris, tocmai pentru a îşi găsi inspiraţia. Găsea magnific Parisul şi credea că orice urmă de artă izvorăşte de aici. Pe de altă parte, iubita lui nu se putea despărţi de nebunia americană, unde şi locuiau defapt. 

     Ca şi mine, acest tânăr scriitor era de părere că nu s-a născut in epoca potrivită, iar că perioada cea mai frumoasă, cea în care şi-ar fi dorit să trăiască era perioada anilor '20. Anii '20, perioada charlestonului, ţigaretelor, a părului coafat tip valuri, a întâlnirilor, petrecerilor şi discuţiilor semeţe. Asta e de mine. Touché!

     Toate bune şi normale până în clipa în care după miezul nopţii Parisul devenea magic, mistic. Plimbandu-se pe strazile Parisului, personajul principal, pe numele său Gil, aude bătând clopotele ce anunţau miezul nopţii. Spre uimirea lui o maşină de epocă se opreşte în faţa lui, iar pasagerii acesteia îl invită să petreacă cu ei. Pasagerii maşinii nu erau alţii decât Ernest Hemingway(scriitor american) şi  Juan Belmonte(considerat unul dintre cei mai buni toreadori). Ambii au trăit în perioada anilor '20, perioada pe care el şi-o dorea. Nu am înţeles exact dacă avea halucinaţii sau asta se petrecea doar în mintea lui, însă era realitatea în care el trăia atunci. I se părea mirific. Pe parcursul întâlnirilor lui nocturne a mai întălnit persoane celebre ale aceşleiaşi perioade, precum: F. Scott Fitzgerald, Zelda Fitzgerald, Pablo Picaso, Gertude Stein şi alţii. Îşi trăia visul, iar eu trăiam prin visul lui; Parisul anilor '20.  

     Totul avea să se schimbe, când o întâlneşte pe Adriana(interpretată de Marion Cotillard, ceea ce a oferit autenticitate filmului), una din amantele lui Picaso. Se îndrăgostesc unul de celălalt, se cunosc, iar acesta, la un moment dat îi spune că şi-ar fi dorit nespus să fi trăit în perioada anilor 1900, aşa numita "La belle epoque". În acel moment o trăsură se opreşte în faţa lor şi îi duce în această perioadă, la o petrecere. alături de artişti ai acelei ere. Îi întâlneşte pe Paul Gaugain, Edgar Degas, Henri de Toulouse-Lautrec. Participând la o discuţie cu aceştia, ei mărturisesc că nu se mai pictează cum se făcea odinioară şi că şi-ar fi dorit să înveţe "meserie" de la Michelangelo, să trăiască în aecele vremuri. Atunci, Adriana indignată le spune:"Despre ce tot vorbiţi?Aceasta e cea mai frumoasă perioadă, e La belle epoque." Atunci ea îi propune lui Gil să rămână în această perioadă, să nu mai plece. Gil îi mărturiseşte că pentru el cea mai frumoasă perioadăe a anilor '20, şi că face o greşeală. Atunci ea îi spune: "Despre ce tot vorbeşti? Prezentul e plictisitor.Touché!    

     Aceasta este şi ideea filmului. Unii regretăm că nu am trăit anumite vremuri, în loc să ne bucurăm de cele prezente. Probabil că peste vreo sută de ani, într-o eră Ciber Space, tinerii de atunci vor spune:"Ce frumoasă a fost perioada anilor 2000-2020, cluburi din care ieşi surd şi ticsit de fum de tutun, gagici în colanţi care emană sexualitate când dansează, bărbaţi cu burtă şi tricouri mulate,  decolteuri foarte generoase, femei văruite la ochi, chiloţi tanga, promovarea femeii şnur, lanţuri de hypermarketuri şi altele. Vorbesc serios! Poate în viitor cineva şi-ar dori să trăiască nebunia de acum.

     Asta am să fac şi eu...voi îmbrăţişa era mea. Touché!

Fur portofele, inimi, carduri si pinuri

     Te-a nins pe nasul tău frumos, ţi-am şters fulgii îndrazneţi din paru-ţi cârlionţat, şi din fire curios, căutai buzele-mi vineţi...te-am oprit, te-am certat, te-am iertat, te-am decupat, sufletul ţi-am destupat, fruntea ţi-am sărutat şi ti-am spus:"Eu nu sunt de păstrat!" M-ai certat, m-ai astupat, m-ai temperat, m-ai speriat, mâinile mi-ai apucat, m-ai strâns cam înţepat, de nebună am urlat: "Eu nu sunt de păstrat".

     Am stat întinşi ca doi inerţi pe plapuma mare de zăpadă fără să scoatem nici un cuvant. Am privit cerul cum arunca cu frişcă şi îi gustam savoarea. Simţeam deseori cum mâna ta o strânge mai tare pe a mea, şi îmi plăcea. Ne-am rostogolit în zăpada şi-am devenit una cu ea. Simţeam deseori cum te implici mai mult decât trebuia. Simţeam deseori cum nu-ţi găseai cuvintele să-mi spui cele mai frumoase vorbe, te fâstâceai şi îmi plăcea. 

     A nins....ningea...şi noi cu ea. Fulgii-ţi dezmierdau obrajii ruşinoşi, ochii curioşi, eram doi necredincioşi. Ne sărutam, ne contemplam, ne certam, te uimeam, prin minte-ţi alergam, goliciunea-ţi auzeam, te prindeam, te aruncam, te târam, te furam...gram cu gram. Mă rugai, mă repezeai, mă ascultai, mă îmbrăţişai cu bratele-ţi desfacute-n evantai, te enervai, nebunii bolboroseai. M-am ofilit, m-am pripit, n-am nimic de oferit. M-am ridicat, m-am îndepărtat, de nebună am urlat: "Eu nu sunt de păstrat!"

O alt fel de Otilia

     " -Dacă atunci când te-am cunoscut puteam să jur fără regrete că eşti un miracol, acum îmi eşti  o...."

     " - Vlaaaaad!!!! Şşşşşttt!!!

     I-am pus degetul arătător pe buze şi i-am închis gura. Să tacă! Era menirea mea să-mi ridic supremaţia deasupra sa.
     "- Să taci, mă auzi!?!Să taci!
     Apoi mi-am îndreptat degetul arătator către buzele mele, le-am atins şi mi-am şters o parte din rujul roşu.;apoi, cu acelaşi deget i-am atins buzele lui, mânjindu-l cu roşul meu aprins. L-am sărutat fără să-i ating buzele. Se uita mirat la mine, m-am întors cu spatele şi l-am lăsat cu ochii fixaţi spre un punct imaterial în spaţiu. Am deschis uşa cabanei şi am ieşit afară...eram desculţă, purtam camaşa lui(adoram să fac asta), şi un soi de chiloţi tetra. Am ieşit desculţă în zăpadă şi alergam ca o zănatecă. M-a urmat de îndată, ţipând după mine:"-Eşti nebună?" Adevărat...eram nebună. Era oribil de frig afară, mă învineţisem. Din depărtare se auzea Magic Fm...se auzeau colinde şi cântece în engleză. Nu ştiu de unde venea sunetul exact, dar mi se păruse magic. Când a ajuns la mine, stăteam in genunchi. A vrut să mă ia în braţe, dar l-am oprit. Avea nişte ochi ca de ambră. M-am ridicat în picioare, i-am încolăcit gâtul cu mâinile mele, iar el mijlocu-mi cu ale sale. Se auzea "Last Christmas I gave you my heart, but...." Am dansat, iar singura sursă de căldura erau respiraţiile noastre novice. Am dansat fără să simţim frigul, atât de încet, sincer, pur şi cu fervoare. Aproape adormisem la pieptul său.
     Când s-a terminat melodia, am făcut un fel de grimasă, de la frig, din dorinţa de a-l necăji şi am alergat înapoi către cabană. Mi-am trântit picioarele direct pe calorifer, iar el mi le desmierda, spunându-mi cât de frumoase sunt. Îl ignoram, iar el detesta comportamentul meu năzuros. Pentru mine era doar un joc, un joc pe care eu il concepeam şi tot eu îl sfârşeam. Eu cream haosul şi tot eu îl sfârşeam.
     "-Raira, când te-am cunoscut îmi păreai un miracol, însă..."
     "-Crezi în miracole Vlad? Ele există?
     "-Obijnuiam să cred."

     "-Crezi că mă număr printre ele...printre miracole?Sunt un miracol?
     "-Nu, nu eşti!"
     "-Şi atunci ce sunt?"
     "-O enigmă!"

Un 8 dărmat

     Noi de aici vedem doar Pământul, din avion vedem cerul, norii, din navele spaţiale cosmonauţii văd universul...şi dincolo de univers ce e? Cum se poate defini infinitul? În esenţă ce e acesta? Cum arată el?  Sunt asemeni acelei fetiţe din reclama de la Dr. Oetker, care se minuna astfel: "Cât de mare o fi un ou mic? Prin ce minune se-ntăreşte frişca asta? Şi mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?" Sunt doar câteva întrebări fără sens, dar la care copila dorea nespus de tare un răspuns. Aşa şi eu...lipsită de sens vreau un răspuns...si la urma urmei, la ce mi-ar servi?

     Într-una din cărţile sale, Eliade spunea astfel: "...sunt furios pe savanţi că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt de două-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit când credeam că e fără limite, decât acum când m-au silit să aflu că e doar o pojghiţă şi dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de porcării mortale, iradiaţii care ar ucide într-o clipă pe oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat?  Că suntem prizonieri într-un ocean de gaze."

     Adevărat! Ne simţim prizonieri, îngustaţi de limite. Probabil ,dacă aş afla ce e infinitul aş fi dezamăgită...esenţa e să-i păstrezi misterul. Poate de aceea nu ne e dat să ştim...altfel n-am mai preţui viaţa la fel de mult. Esenţa e să-i păstrezi misterul.

De ce mucegăiesc măslinele...

     De ce iubesc animalele? Simplu! Vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău următoarea asemănare, alăturare. Le iubesc pentru simplul fapt că îmi aduc aminte de copii, copii care am fost şi noi cândva. Asemeni copiilor, ele sunt angelice, celeste, pure, gingaşe, dragălaşe prin poznele lor, energice. Au aceeaşi privire drăgălaşă, liniştitoare, se smiorcăie şi fac atâta caz şi pentru cea mai mică durere, pentru că sunt dezorientate, pentru că suferă cu sinceritate, pentru că ne zâmbesc şi ne fac ziua mai frumoasă atunci când alţii ne-o strică, pentru că simt atunci când suferim şi ni se alătură, pentru că fac dezordine lăsând curăţenie în sufletele şi-n inimile noastre, pentru că le doboară singurătatea. Nimănui nu-i place singurătatea. Orice animal părăsit, că şi orice copil părăsit se simte dezolat, dezorientat, dorind să se agaţe de oice firicel de speranţă, de orice gând că singurătatea se   va sfârşi. Nimeni nu-şi doreşte să fie singur.

     Sufletele mucegăiesc de la un singur lucru: singurătate. Copil, adult sau bătrân...toate. Avem nevoie de perspective, de idei, de dragoste...şi mai presus de toate...de noi...altfel mucegăim în noi, prin noi.

     Copii, adulţi, bătrâni, animale şi plante....sunteţi deosebiţi!