În România se cresc copii mobilă, care mai apoi devin oamenii casă. Nu discutăm despre vreo specie de la teleenciclopedie. Nu! Aceste două specii sunt ușor de identificat:
Copilul mobilă este copilul ai cărui părinți, încă din momentul în care vine pe lume, este întâmpinat cu negarea: Nu! Nu ai voie sa faci asta, asta nu se cade, aia nu, aia nu, nu, nu, nu, nu. Este copilul ai cărui părinți cunosc lucrurile mai bine decât el, știu exact ce i se potrivește, știu exact care este binele lui, binele dorit de ei, însă, clar nu și binele copilului lor. Este copilul ai cărui părinți îi limitează orizontul, imaginația și sinele, întrucât, nu are voie să se depărteze prea mult de casă...pericolele pândesc de pretutindeni, ce naiba! Copilul mobilă este copilul pe a cărui frunte pui ceașca de cafea, sau paharul cu apă și le ridici tot de acolo la plecare. Este copilul care nu este învățat, ci îndoctrinat cu singura filosofie de viața a părinților lui și, de ce nu, singura maximă pe care două capete limitate o pot cugeta: Văcuța dă lăptic, găina oușor. Și, acest copil pornește în viața cu această filosofie. Marea dilema pentru el se produce în ziua în care văcuța o să dea oușorul și găina lăpticul. Ei, și? Dacă într-o zi dă văcuța oușorul? Ce fac copii mobilă? Neagă. Continuă cu aceeași concepție cu care au fost întâmpinați în lumea asta: negarea.
Copilul mobilă este copilul învățat să își inducă o stare de limitare, este copilul ai cărui părinți îi impun cum să facă lucrurile, după datină, ce naiba, fără ca să aibă habar vreo secundă despre ce este vorba: Tată, uite, este o trupă la școală, îmi doresc să cânt cu ei! ....și replica: Ce trupă mă? Lasă prostiile, pune mâna pe carte, că ai văzut pe băiatul lu' cutărica, are numai 9 și 10, olimpic la matematica.....etc. În speță, cum se mai poate lauda tăticul vanitos la toată rubedenia cu notele odraslei? Este copilul ai cărui părinți culeg sfioși și absolut preocupați, visele și doleanțele copiilor lor și se șterg efectiv cu ele la fund când îi apucă cea mai mare căcare. Copilul mobilă este o bucată de lemn, fără sentimente, așternută și uitată undeva prin casă, de pe care, din când în când, mai șterge gospodina mamă praful, fără să omită vreo secundă să aranjeze strategic mileul ceaușist, lucrat de însăși ea, pe vremea când era fată mare...Ce dragă, ce e cu tineretul din ziua de azi, lasă casa goală, da' ce, mileul nu mai e la modă? Figuri! ( Nu este vorba despre nicio modă și nicio figură, nu e vorba nici măcar despre ceva personal...este vorba despre cum prefer să-mi simplific treburile cotidiene, care, dealtfel, sunt total lipsite de sens, pentru a câștiga timp pentru pasiunile mele...și sincer vorbind, a pierde 3 ore pentru a lustrui o bibliotecă ticsită de mileuri și bibelouri nu e tocmai o pasiunea de a mea).
Să discutăm despre omul casă. Omul casă reprezintă proiecția copilului mobilă. Este varianta avansată a acestuia, variantă care deja a asimilat, absorbit complet toate învățăturile părinților. Este un om realizat, în speță. Este încă un produs al societății contemporane: un roboțel. Are un serviciu cu salariu nu mizer, ci, care îi asigură hrana pe o lună și un concediu pe litoral în fiecare an, deci, e cineva. Este omul care nu se depărtează de casă prea mult, pentru că ceea ce este străin este clar neprielnic și neinteresant. Ce-i trebuie mai mult? Are colțul lui de pâine. Și la drept vorbind, singura modalitate în care societatea poate închide gura unui om neinstruit, cum e omul casă, este să îi ofere hrană (nu contează că e de proastă calitate, potol să fie). Și hrană pentru minte? Cine ne mai dă? Pe aia dă-o la ciori, nu vezi ce gust are salamul ăsta? Bestial...pune-i și niște ketchup și maioneză!
Omul casă este un clandestin, care face lucruri pe ascuns, fără să le admită, este un lup singuratic, chiar dacă are familie, este omul care s-a născut din limitare și a erupt în limitare, este omul simplu la minte, este omul pentru care cea mai mare realizare a sa este să facă 1-2 copii pe lumea asta (fără să înțeleagă de ce îi face). Omul casă este omul care nu își ocupă timpul cu întrebări prostești, cum ar fi: Care este sensul vieții?Omul casă este omul care nu admite învățăturile altora, care nu admite că văcuța a făcut un oușor, este omul care nu și-a găsit un scop în viață, pentru că în speță nici nu l-a căutat, pentru că în speță, a trăi înseamnă a muri. La urma urmei, toate drumurile duc la Roma, nu?
Omul casă este omul care în sinea lui e un nefericit, dar care trăiește în fericire. Omul casă este omul căruia de cele mai multe ori îi este teamă să treacă și strada, de aceea preferă să rămână în aceleași locuri cunoscute de el, pe care dealtfel le-a tot bătătorit. Este omul care vine pe lumea aceasta cu o minte deschisă și pleacă de pe lumea asta cu una închisă. Este omul care va face aceleași lucruri cotidiene, aceleași lucruri pe care le știe și pe care le-a făcut toată viața lui, până când va muri, pentru că se teme de tot ceea ce e nou și străin. Omul casă este omul broască țestoasă, omul care toată viața lui cară în spate o carapace greoaie și tare, în care, ori de câte ori simte primejdia, se poate retrage, mândru de lașitatea pe care o afișează, pentru că, nu-i așa, nicăieri nu e mai bine ca acasă...de ce să n-o luăm cu noi peste tot? Omul casă este omul care nu se poate simți bine nicăieri, pentru că tot ce își dorește mai mult este să ajungă, unde altundeva, decât acasă? Omul casă este omul care nu se poate desprinde de nimeni și nimic...nu se poate desmărgini nici de el însuși, este omul cu ochelari de cal și care toată viața lui va urma un singur drum: cel din față.
Nu intenționez și nici nu am intenționat să jignesc pe careva. Nu! Dar, dacă tot ați parcurs aceste rânduri, aș avea o rugăminte: Deschideți-vă mintea! Vedeți voi, mintea este ca o floare: trebuie să se deschidă și să își urmeze cursul, dar o minte care nu ajunge la maturizare, nu apucă să se deschidă și stagnează în imaturizare. Dacă floarea nu se deschide, ea se ofilește. Și vă zic, nu trebuie să fii vreun geniu, sau să fi avut notele băiatului lu' cutărica, ci să înțelegeți că adevărul e unul singur și că binele nu e universal. De ce înfrunt mereu cerul? Asta pentru că eu sunt o frunte, în timp ce alții sunt o burtă. Și vă mai mărturisesc ceva. Tocmai în aceste momente când citiți acestea, o văcuță tocmai a ouat un oușor! Să fiți iubiți!
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
*Notă: Termenul desmărginire nu există în dex, acest termen l-am întâlnit în liceu, în una din poeziile Nichifor Crainic, cu același nume și l-am adoptat de îndată. Mi-a plăcut enorm. Sensul lui bănuiesc că vă este clar.
Vă rog să mă scuzați pentru termenii mai puțini academici, cine mă cunoaște știe că sunt o lady, însă am considerat că nu pot descrie mai bine situația respectivă, decât așa.
Watch me as I lose control! And you may think: "What a silly girl!"
