marți, 14 mai 2013

Patul nostru

     Se așezaseră la masă. Ea înfigea anevoios furculița într-un brocolli stătut la frigider vreo 3 zile. În ultimele două luni, pofta de mâncare i se diminuase fantastic. Stăteau la masă și nu-și vorbeau...nu erau certați, doar nu-și vorbeau. El butona telefonul, căutând un film, sau ultimele oferte de gadgeturi. Erau distanți și atunci, în mintea ei se întrezări ceva: o idee respingătoare și totuși, atât de incitantă - trădarea. Se gândea la Silviu, la ceea ce acesta îi spuse în urmă cu câteva luni, cum că fidelitatea e o ipocrizie. Dar cum putea fidelitatea să fie o ipocrizie când ea credea în asta? Cum putea să fie fidelitatea o ipocrizie, cănd în ultimii 3 ani stătuse, pusese capul pe aceeași perna și dormise lângă bărbatul acesta. Bărbatul acesta care acum mânca barbar un copan în sos, mult prea preocupat de zgârciurile osului și de posibilitatea economisirii banilor pe niște produse total neinteresante pentru ea. Bărbatul acesta prea preocupat ca să mai observe că ea se schimbase, că era altcineva. Era femeie la urma urmei. Era femeie cu simțuri și doleanțe.
     Stăteau la masă ca doi străini și nu-și vorbeau. Nu pentru că erau certați, ci pentru că nu mai aveau nimic de spus unul altuia. Se gândea la Silviu, la ceea ce discutase cu el în seara aceea. Dar Silviu era un burlac tâmpit. Gândul de a petrece o seară alături de acest bărbat cu viață dezordonată o înspăimânta. Nu-și putea imagina atingerea altui bărbat, însă, totodată, nu-și putea imagina ca în continuare să mai ducă acea viață ternă și insuportabilă alături de soțul ei. Avea 27 de ani și se simțea din ce în ce mai tânără. Avea poftă de făcut lucruri blamabile, lucruri adolescentine și chiar puerile. Se simțea din ce în ce mai tânără, însă bărbatul cu care era de 3 ani o îmbătrânea.
     Nu mai făcuseră dragoste de 3 săptămâni, iar când asta se întâmpla, era doar din comoditate, doar un ritual, devenit deja obișnuință pentru ei. Erau nopți în care el îi mai strecura mâna în chiloți, dar ea se făcea că doarme...dar nu dormea. De fapt, nu mai dormea aproape niciodată. Avea insomnii. Insomniile si lipsa poftei de mâncare o făcuseră să slăbească în ultimul hal, deși, deja era cât o așchie.Avea lângă ea un bărbat minunat, dar căruia îi lipsea ceva - esența. Avea un bărbat cu serviciu și carieră extraordinare, dar ea nu avea nevoie de un Felix sârguincios, ci de un Pascalopol care să fugă cu ea în Mexic...
     La un moment dat el începe să povestească ceva. Era atât de împătimit în istorisirea lui, însă ea privea în gol, privea prin el. Se uita la el și  cum întorcea capul își dădea seama că nu-l privise. Se uita la el, dar nu-l privea. Nu îl mai privise de câteva zile. Se uita la el și simțea că vede un portret,o fotografie portret arsă. Da, da, o fotografie arsă. Încerca să-i distingă trăsăturile feței, dar nu le vedea, soarele le arsese prea tare. Erau un cuplu cotidian. Erau falsul în original. El nu se oprea din povestit și sesizase absența ei:
    - Mă auzi?
    - Te aud, dar nu de mai văd...