Aşa am petrecut Valentine's Day! Nu, nu practic plimbandu-mă pe strazile Parisului după miezul nopţii, deşi recunosc că îmi surâde ideea. Anul acesta am decis să nu sărbătoresc Valentine's Day ci Dragobetele de pe 24, însă după vizionarea filmului "Midnight In Paris" pot spune că a fost cel mai frumos mod de a petrece o zi a îndrăgostiţilor. Doream mai demult să vizionez acest film, iar întâmplarea a făcut ca să pice tocmai astăzi în "mânuţele mele." Cum? Simplu. Am dat google la "top filme de urmărit de Sf. Valentin", iar când i-am văzut denumirea mi-am adus imediat aminte tocmai de faptul că doream să îl văd mai demult. Filmul este din 2010, iar eu l-am adorat pentru simplul fapt că mă descrie pe mine.
Este vorba despre un tânăr scriitor care vine cu logodnica lui la Paris, tocmai pentru a îşi găsi inspiraţia. Găsea magnific Parisul şi credea că orice urmă de artă izvorăşte de aici. Pe de altă parte, iubita lui nu se putea despărţi de nebunia americană, unde şi locuiau defapt.
Ca şi mine, acest tânăr scriitor era de părere că nu s-a născut in epoca potrivită, iar că perioada cea mai frumoasă, cea în care şi-ar fi dorit să trăiască era perioada anilor '20. Anii '20, perioada charlestonului, ţigaretelor, a părului coafat tip valuri, a întâlnirilor, petrecerilor şi discuţiilor semeţe. Asta e de mine. Touché!
Toate bune şi normale până în clipa în care după miezul nopţii Parisul devenea magic, mistic. Plimbandu-se pe strazile Parisului, personajul principal, pe numele său Gil, aude bătând clopotele ce anunţau miezul nopţii. Spre uimirea lui o maşină de epocă se opreşte în faţa lui, iar pasagerii acesteia îl invită să petreacă cu ei. Pasagerii maşinii nu erau alţii decât Ernest Hemingway(scriitor american) şi Juan Belmonte(considerat unul dintre cei mai buni toreadori). Ambii au trăit în perioada anilor '20, perioada pe care el şi-o dorea. Nu am înţeles exact dacă avea halucinaţii sau asta se petrecea doar în mintea lui, însă era realitatea în care el trăia atunci. I se părea mirific. Pe parcursul întâlnirilor lui nocturne a mai întălnit persoane celebre ale aceşleiaşi perioade, precum: F. Scott Fitzgerald, Zelda Fitzgerald, Pablo Picaso, Gertude Stein şi alţii. Îşi trăia visul, iar eu trăiam prin visul lui; Parisul anilor '20.
Totul avea să se schimbe, când o întâlneşte pe Adriana(interpretată de Marion Cotillard, ceea ce a oferit autenticitate filmului), una din amantele lui Picaso. Se îndrăgostesc unul de celălalt, se cunosc, iar acesta, la un moment dat îi spune că şi-ar fi dorit nespus să fi trăit în perioada anilor 1900, aşa numita "La belle epoque". În acel moment o trăsură se opreşte în faţa lor şi îi duce în această perioadă, la o petrecere. alături de artişti ai acelei ere. Îi întâlneşte pe Paul Gaugain, Edgar Degas, Henri de Toulouse-Lautrec. Participând la o discuţie cu aceştia, ei mărturisesc că nu se mai pictează cum se făcea odinioară şi că şi-ar fi dorit să înveţe "meserie" de la Michelangelo, să trăiască în aecele vremuri. Atunci, Adriana indignată le spune:"Despre ce tot vorbiţi?Aceasta e cea mai frumoasă perioadă, e La belle epoque." Atunci ea îi propune lui Gil să rămână în această perioadă, să nu mai plece. Gil îi mărturiseşte că pentru el cea mai frumoasă perioadăe a anilor '20, şi că face o greşeală. Atunci ea îi spune: "Despre ce tot vorbeşti? Prezentul e plictisitor.Touché!
Aceasta este şi ideea filmului. Unii regretăm că nu am trăit anumite vremuri, în loc să ne bucurăm de cele prezente. Probabil că peste vreo sută de ani, într-o eră Ciber Space, tinerii de atunci vor spune:"Ce frumoasă a fost perioada anilor 2000-2020, cluburi din care ieşi surd şi ticsit de fum de tutun, gagici în colanţi care emană sexualitate când dansează, bărbaţi cu burtă şi tricouri mulate, decolteuri foarte generoase, femei văruite la ochi, chiloţi tanga, promovarea femeii şnur, lanţuri de hypermarketuri şi altele. Vorbesc serios! Poate în viitor cineva şi-ar dori să trăiască nebunia de acum.
Asta am să fac şi eu...voi îmbrăţişa era mea. Touché!
