miercuri, 18 decembrie 2013

De când te-am găsit, te citesc în fiecare zi.



Foto: Mihalea Mocanu (MM)
     De când te-am găsit, te citesc în fiecare zi. Ai devenit opera mea preferată, îți savurez fiecare literă, iar intriga ta, mă ține de-a dreptul în suspans. De când te-am găsit, te citesc în fiecare zi. Ești cea mai lungă poveste pe care am întâlnit-o, nu termin bine o pagină, că imediat apare o alta...mai savuroasă, mai interesantă, mai intrigantă. 
     De când te-am găsit, te citesc în fiecare zi. Te citesc și, deseori, îmi e greu să te înțeleg, ești de-a dreptul un mister. Ești prima carte pe care o citesc și nu reușesc să o descifrez, însă, trebuie să recunosc: misterul acesta mă enervează, dar și fascinează în același timp. Ce mai, mă face să-mi doresc să te citesc mai mult și mai mult, mereu caut o continuare. E ciudat...mă pierd prin tine. Să vezi pățanie! Mereu pun semne de carte la paginile preferate și, ca prin mister, dispar. Le caut, dar degeaba. Pun altele, la fel. Am pasaje preferate și îți pun semne de carte. Am pagini preferate și le rup, le pun de-o parte. Ești cartea care-mi spune tot și totuși nimic. Citesc, citesc, citesc, cred că aflu ceva, dar nu citesc decât mistere. 
     De când te-am găsit, te citesc în fiecare zi...

luni, 26 august 2013

Iubitul meu,

Desen: Cătălin Muntean
http://www.facebook.com/catalin.muntean.54?fref=ts
Ți se va încreți fruntea,
Barba ți se va albi,
Te va înveli durerea
Când nu ne vei mai deosebi.

Ți se va-ncleșta și mâna,
Ridurile or' năpădi,
Își va obosi și glezna
De-n mers se va răzgândi.

Te vor trăda și ochii
La citit din când în când,
Îi va mai bucura nepoții
Făcând obrăznicii.

Ți se va toci și talpa
De atâta mers,
Îți va cădea și falca
De obraz neșters.

Îți vor cădea și firele
Unul câte unul,
Îți vor crăpa și buzele
Te va fura și somnul.

Îți vor gălbeni și dinții
Și oasele și pielea,
Aducându-ți aminte de părinții
Ce-au pățit asemenea.

Pistruii își vor face loc
Pe pielea ta cea mătăsoasă
N-o să-i suporți deloc,
Te ia o stare de angoasă.

Fii calm, iubitul meu,
Doar trece timpul,
Ai fost și tânăr, ai fost zeu,
Acum îmbătrânește trupul.

Iubitul meu cel tânăr,
Iubitul meu bătrân,
Ți-o spun și este sincer,
Te iubesc oricum.

duminică, 25 august 2013

Peria de păr

Desen: Negoiță Georgiana
http://www.facebook.com/imperfectissm.art
Pe perie am lăsat
Câte fire-ai numărat:
Unul este timpul aruncat
Pe fereastra de sub pat,
Celălalt e visul peticit
De a fi ce mi-am dorit,
Un' altul e clipa parcursă pe dos,
Mergând desculță, pe jos,
Sub un anotimp noros
Și-am ajuns la un negoț
Căci ceasul e cam hoț.
Și de-o dată am zămislit
Un moment de neoprit
Căci, clipa a răsărit a fi frumoasă
De e ploaie, de-i verdeață.

Firele de păr rămase
Pe peria din oase
Sunt cele mai dureroase,
Rănile cele mai vânjoase.
Sunt suspinele-mi sculptate
Zile nenumărate
Căci lângă perie-am găsit
Un fir ce nu l-am potrivit.
Nu era nici al meu, nici al tău.
Era roșcat și-mi pare rău
Că ți-am dat atâtea fire,
Ea câte ți-a dăruit, iubire?

O prezență intrigant de indolentă,
O femeie tip ștafetă
Ai ales drept călător
Spre lumea ispitelor.

În acea seară
În lăcașul de smoală
Te-ai cimentat ușor
C-o altă perie de păr,
Ai cunoscut
Alt parfum decât al meu,
Ai mângâiat
Alt păr decât al meu
Ai parcurs
Alt trup decât al meu.

Firele-mi de păr le-ai adunat
În cutia din dulap
Și sper că nu le-ai amestecat
Cu cele din păr roșcat.

Sub un nume tras la indigo
Finalul e incognito.

vineri, 26 iulie 2013

Cea mai frumoasă femeie din lume

Fotografie: Ion Trifu
     -Și cum te simți când știi că ești cea mai frumoasă femeie din lume?
     -Cine spune asta, domnule D.?
     -Cum cine? Cronicile, ziarele, știu eu...astrele.
    -Hmmmm!...un surâs blajin și semeț se întrezări pe chipul ei. - Cea mai frumoasă femeie din lume, spuneți. Vedeți dumneavoastră domnule D., acest titlu este unul pur iluzoriu. Există femei frumoase pe planeta aceasta cu miile și da, mă refer la acele frumuseți...care ar putea bloca traficul, care te-ar face să-ți verși cafeaua pe pantalonii de birou, sau datorită cărora ai primi o palmă din partea soției, iubitei sau amantei, jignite de felul evident în care le priveai. Da, domnule D., vorbesc despre acele frumuseți pentru care ți-ai părăsi soția și copilul, care ar trezi în tine lucruri de care nici tu nu erai conștient, acele frumuseți care îți iau efectiv mințile și ți le fac praf și pulbere, acele frumuseți cărora scriitori le închină cărți. 
     Făcu o pauză ca să soarbă din cafea. Până și în felul în care ea își bea cafeaua era eleganță la rang de regalitate. 
     -Cum aș defini eu frumusețea, domnule D.? Nu aș defini-o. De ce? Pentru că frumusețea nu este universală. Nu poți defini ceva ce nu se particularizează prin nimic. Frumusețea este strict individuală.Vedeți dumneavoastră domnule D., acum vă puteți uita la mine și puteți spune "este cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o", în timp ce un alt domn de lângă dumneavoastră ar gândi că cea mai frumoasă femeie din lume este chiar soția lui, sora sau mama lui și că eu sunt o sfrijită care ar mai trebui să mănânce. Și cine îl poate învinui pe acest domn? Va zic eu: nimeni. Drumeș spunea că orice femeie, din momentul în care un bărbat începe să  dorească, aceea este o femeie frumoasă. Există femei frumoase, femei sensibile, femei gingașe, timide, copilăroase, nebune, femei manager și casnice, femei cu parul lung, scurt sau rase în cap, femei cu ochi albaștri, căprui sau verzi și femei fatale, nesimțit de frumoase, care au acele frumuseți despre care am discutat mai devreme, însă toate aceste femei au ceva în comun: frumusețe. Și din aceste femei nesimțit de frumoase se alege una care este cea mai frumoasă? Dar cine spune că este cea mai frumoasă femeie din lume, domnule D.? Cine pune această etichetă?   
     -Încercați să fiți modestă, domnișoară? Vă asigur că nu este cazul!
     -Ha! Nu domnule D., nu încerc nimic. Ceea ce vă spun este să nu vă chinuiți cumva să găsiți cea mai frumoasă femeie din lume.
     -Dar nu mă chinui să o mai caut, am găsit-o deja.
     -Mmmm! Domnule D., frumusețea este o iluzie. Mă simt atât de tăioasă că vă spun asta, însă ceea ce portretizați dumneavoastră este o fantasmă pentru că cea mai frumoasă femeie din lume nu există. Există femei frumoase, da! Acele frumuseți nesimțite, da! Este doar un titlu iluzoriu. Vedeți dumneavoastră, căutați comori inexistente de pe hărți din povești și legende pentru că cea mai frumoasă femeie din lume nu există. Această femeie nu există. 

miercuri, 10 iulie 2013

În România se cresc copii mobilă, care mai apoi devin oamenii casă.

Desen: Negoiță Georgiana
http://www.facebook.com/imperfectissm.art
     În România se cresc copii mobilă, care mai apoi devin oamenii casă. Nu discutăm despre vreo specie de la teleenciclopedie. Nu! Aceste două specii sunt ușor de identificat:
     Copilul mobilă este copilul ai cărui părinți, încă din momentul în care vine pe lume, este întâmpinat cu negarea: Nu! Nu ai voie sa faci asta, asta nu se cade, aia nu, aia nu, nu, nu, nu, nu. Este copilul ai cărui părinți cunosc lucrurile mai bine decât el, știu exact ce i se potrivește, știu exact  care este binele lui, binele dorit de ei, însă, clar nu și binele copilului lor. Este copilul ai cărui părinți îi limitează orizontul, imaginația și sinele, întrucât, nu are voie să se depărteze prea mult de casă...pericolele pândesc de pretutindeni, ce naiba! Copilul mobilă este copilul pe a cărui frunte pui ceașca de cafea, sau paharul cu apă și le ridici tot de acolo la plecare. Este copilul care nu este învățat, ci îndoctrinat cu singura filosofie de viața a părinților lui și, de ce nu, singura maximă pe care două capete limitate o pot cugeta: Văcuța dă lăptic, găina oușor. Și, acest copil pornește în viața cu această filosofie. Marea dilema pentru el se produce în ziua în care văcuța o să dea oușorul și găina lăpticul. Ei, și? Dacă într-o zi dă văcuța oușorul? Ce fac copii mobilă? Neagă. Continuă cu aceeași concepție cu care au fost întâmpinați în lumea asta: negarea.
     Copilul mobilă este copilul învățat să își inducă o stare de limitare, este copilul ai cărui părinți îi impun cum să facă lucrurile, după datină, ce naiba, fără ca să aibă habar vreo secundă despre ce este vorba: Tată, uite, este o trupă la școală, îmi doresc să cânt cu ei! ....și replica: Ce trupă mă? Lasă prostiile, pune mâna pe carte, că ai văzut pe băiatul lu' cutărica, are numai 9 și 10, olimpic la matematica.....etc. În speță, cum se mai poate lauda tăticul vanitos la toată rubedenia cu notele odraslei? Este copilul ai cărui părinți culeg sfioși și absolut preocupați, visele și doleanțele copiilor lor și se șterg efectiv cu ele la fund când îi apucă cea mai mare căcare. Copilul mobilă este o bucată de lemn, fără sentimente, așternută și uitată undeva prin casă, de pe care, din când în când, mai șterge gospodina mamă praful, fără să omită vreo secundă să aranjeze strategic mileul ceaușist, lucrat de însăși ea, pe vremea când era fată mare...Ce dragă, ce e cu tineretul din ziua de azi, lasă casa goală, da' ce, mileul nu mai e la modă? Figuri! ( Nu este vorba despre nicio modă și nicio figură, nu e vorba nici măcar despre ceva personal...este vorba despre cum prefer să-mi simplific treburile cotidiene, care, dealtfel, sunt total lipsite de sens, pentru a câștiga timp pentru pasiunile mele...și sincer vorbind, a pierde 3 ore pentru a lustrui o bibliotecă ticsită de mileuri și bibelouri nu e  tocmai o pasiunea de a mea).
     Să discutăm despre omul casă. Omul casă reprezintă proiecția copilului mobilă. Este varianta avansată a acestuia, variantă care deja a asimilat, absorbit complet toate învățăturile părinților. Este un om realizat, în speță. Este încă un produs al societății contemporane: un roboțel. Are un serviciu cu salariu nu mizer, ci, care îi asigură hrana pe o lună și un concediu pe litoral în fiecare an, deci, e cineva. Este omul care nu se depărtează de casă prea mult, pentru că ceea ce este străin este clar neprielnic și neinteresant. Ce-i trebuie mai mult? Are colțul lui de pâine. Și la drept vorbind, singura modalitate în care societatea poate închide gura unui om neinstruit, cum e omul casă, este să îi ofere hrană (nu contează că e de proastă calitate, potol să fie). Și hrană pentru minte? Cine ne mai dă? Pe aia dă-o la ciori, nu vezi ce gust are salamul ăsta? Bestial...pune-i și niște ketchup și maioneză! 
     Omul casă este un clandestin, care face lucruri pe ascuns, fără să le admită, este un lup singuratic, chiar dacă are familie, este omul care s-a născut din limitare și a erupt în limitare, este omul simplu la minte, este omul pentru care cea mai mare realizare a sa este să facă 1-2 copii pe lumea asta (fără să înțeleagă de ce îi face). Omul casă este omul care nu își ocupă timpul cu întrebări prostești, cum ar fi: Care este sensul vieții?Omul casă este omul care nu admite învățăturile altora, care nu admite că văcuța a făcut un oușor, este omul care nu și-a găsit un scop în viață, pentru că în speță nici nu l-a căutat, pentru că în speță, a trăi înseamnă a muri. La urma urmei, toate drumurile duc la Roma, nu?
     Omul casă este omul care în sinea lui  e un nefericit, dar care trăiește în fericire. Omul casă este omul căruia de cele mai multe ori îi este teamă să treacă și strada, de aceea preferă să rămână în aceleași locuri cunoscute de el, pe care dealtfel le-a tot bătătorit. Este omul care vine pe lumea aceasta cu o minte deschisă și pleacă de pe lumea asta cu una închisă. Este omul care va face aceleași lucruri cotidiene, aceleași lucruri pe care le știe și pe care le-a făcut toată viața lui, până  când va muri, pentru că se teme de tot ceea ce e nou și străin. Omul casă este omul broască țestoasă, omul care toată viața lui cară în spate o carapace greoaie și tare, în care, ori de câte ori simte primejdia, se poate retrage, mândru de lașitatea pe care o afișează, pentru că, nu-i așa, nicăieri nu e mai bine ca acasă...de ce să n-o luăm cu noi peste tot? Omul casă este omul care nu se poate simți bine nicăieri, pentru că tot ce își dorește mai mult este să ajungă, unde altundeva, decât acasă? Omul casă este omul care nu se poate desprinde de nimeni și nimic...nu se poate desmărgini nici de el însuși, este omul cu ochelari de cal și care toată viața lui va urma un singur drum: cel din față.
     Nu intenționez și nici nu am intenționat să jignesc pe careva. Nu! Dar, dacă tot ați parcurs aceste rânduri, aș avea o rugăminte: Deschideți-vă mintea! Vedeți voi, mintea este ca o floare: trebuie să se deschidă și să își urmeze cursul, dar o minte care nu ajunge la maturizare, nu apucă să se deschidă și stagnează în imaturizare. Dacă floarea nu se deschide, ea se ofilește. Și vă zic, nu trebuie să fii vreun geniu, sau să fi avut notele băiatului lu' cutărica, ci să înțelegeți că adevărul e unul singur și că binele nu e universal. De ce înfrunt mereu cerul? Asta pentru că eu sunt o frunte, în timp ce alții sunt o burtă. Și vă mai mărturisesc ceva. Tocmai în aceste momente când citiți acestea, o văcuță tocmai a ouat un oușor! Să fiți iubiți! 
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
*Notă: Termenul desmărginire nu există în dex, acest termen l-am întâlnit în liceu, în una din poeziile Nichifor Crainic, cu același nume și l-am adoptat de îndată. Mi-a plăcut enorm. Sensul lui bănuiesc că vă este clar. 
           Vă rog să mă scuzați pentru termenii mai puțini academici, cine mă cunoaște știe că sunt o lady, însă am considerat că nu pot descrie mai bine situația respectivă, decât așa. 

joi, 4 iulie 2013

Echinocțiu

Desen: Negoiță Georgiana
http://www.facebook.com/imperfectissm.art
            Nu era vorba că ea nu vroia să plece din relația aceea. Pur și simplu nu avusese curajul și forța necesară de a-l părăsi. Dar astăzi se întâmplase. Astăzi pusese capăt acestui chin care o urmărea de câteva luni. Fusese o perioadă de negare, apoi urmase o perioadă de dubiu, ca mai apoi , sa se instaleze în ea această dorință puternică – abandonul. Și nu era vorba că îl abandona pe el. Era vorba despre această trecere de la o femeie frumoasă și tristă la o femeie frumoasă și dorită. Însăși ea avea dorințe pe care le ținuse în ea mult timp la dospit. Dorințe care de astăzi puateu să ia contur.
            Doar ce plecase de la el. Îi dăduse vestea calmă și fadă, dar totuși, cu un surâs pe colțul buzei. Era o ușurare. Se afla în centrul vechi al orașului, asta după ce se plimbase mult timp aievea pe străzile Bucureștiului. Stătea pe o bancă și privea coșarul cu șoricei în pălărie și cutie muzicală. Era weekend, iar peste tot erau oameni care mișunau. Asculta melodia ce venea dinspre cutia muzicală a coșarului. I se părea minunată. Astăzi totul i se părea minunat. Până și vântul pe care deseori îl detesta pentru că îi încurca părul și îi tocea vârfurile. Astăzi se simțea femeia triumf. Se simțea minunată, jovială și frumoasă. Îi plăcea să fie privită…dar azi nu. Azi vroia să privească. Studia cu atenție fiecare trecător: adoelescenți, îndrăgostiți, rebeli, fuste scurte, bătrâni, rockeri, macho și cerșetori. Cerceta fiecare colțișor și încerca să găsească încă ceva de studiat.
            Se afla pe o banca ponosită din centrul vechi. Vântul îi zbura eșarfa în toate direcțiile, iar toamna o desprindea de ea însăși. Niciodată nu iubise toamna. Azi da. Iubea tot și, mai ales, se iubea pe sine. Iubirea de sine o părăsise cu mulți ani în urmă. Se bucura că revenise. Întotdeauna Bucureștiul, cu toate defectele contemporane, i se păruse un oraș mistic…ca o femeie care mai nu vrea, mai se lasă. Asta nu înțelesese multă lume la ea. Bucureștiul era ea: nebunie, panică, satisfacție, delir, frumusețe, taină, blocare de trafic, spirit extrovertit, admirație, vizibilitate, emoție, sentiment și mai presus de toate cosmopolitismul. Ea era o femeie cosmopolită, ea nu se impresiona la un copăcel și trei fire de mărar. Ea vroia să vadă zgârie nori, roboți care fac lucruri extraordinare, uriași, contorsioniști, francezi, ruși, germani, chinezi și african, limbi pe care nici ea nu le înțelegea…își dorea atâtea. Era o cosmopolită în adevăratul sens al cuvântului. Până și trăsăturile ei erau străine: semăna cu o rusoaică, cu o italianca, cu o franțuzoaică, avea chiar și acel look fresh al australiencelor. Vorbea engleză perfect. Ba chiar în diferite accente. Putea păcăli cu ușurință pe cineva că  e de altă naționalitate. Ea era expresia modernismului. Ea era o forță și în ea mocnea o forță. O forță atât de puternică și dornică de a se manifesta, pe care o asemăna cu lupta zeilor contra titanilor din The Immortals, film pe care îl vizionase cu un an în urmă. Astăzi triumfa.
            Era o tranziție. Și avea un gust atât de plăcut, încât simțea că nu mâncase nici o prăjitură cu gust mai bun decât gustul schimbării. Se desprindea de tot, se desprindea chiar și de ea însăși. Vântul toamnei ridica praful în sus, odată cu părul și eșarfa ei. Se putea simți dorința ploii de contopire cu pământul. Ura ploaia…dar astăzi o iubea. Dorea să se contopească cu ea. O dezordine generală se stârnise, zulufii zburdau peste tot, praful îi intra în dinți, se întrezăreau câteva umbrele colorate, iar o picătură de ploaie îi atinsese genele de la ochiul drept. Ploua.
           

            

luni, 1 iulie 2013

Esențiale

Desen: Negoiță Georgiana
http://www.facebook.com/imperfectissm.art
     În timp ce el își strecura plăcut de abuziv mâinile prin părul meu, uitasem de mult de ciupercile și de cartofii din cuptor. Un ușor miros de arsură venea dinspre bucătărie. Dar cum puteam eu mirosi altceva în condițiile în care simțul meu olfactiv nu putea înțelege decât mirosul lui. Mirosea a piersici...și a căpșuni....și a zmeură...și a toate bunătățile din care noi ne făceam freshuri.
     În timp ce el își plimba intransigent mâinile peste chipul meu, eu dospeam precum un cozonac. Mă săruta stângaci deseori, iar eu încercam să-l învăț să sărute precum franțuzii. Îmi atingeam buzele de ale lui și îl plimbam prin tot Parisul. Deseori vedeam și Eiffel-ul. Tandrețea noastră era dincolo de percepția minții umane. Aleatoriu îmi arunc ochii către ceas. Ora 3. Uitasem complet de programarea la stomatolog. Izbucnescdin pat într-o grabă adolescentină.

-Iubitule, nu gasesc cheile.
-Sunt la mine.
-Telefoane?
-La mine.
-Bani?
-La mine.
-Dragoste?
-La mine.
-Atunci sa mergem! Avem tot ce ne trebuie. 

sâmbătă, 8 iunie 2013

Raindrops

The storm is coming,
Is it our storm, honey?
Our time is running
While you watch so calmly.

The wind is blowing hard
Tearing ourselves apart,
Thunderstorms cry loud,
They cry for my depart.

Raindrops fall from the sky,
Raindrops fall from our eyes
And we still deny
That it's time for our goodbyes.

I am a believer,
But what do I believe in?
You are a leaver,
You are my sin.

Love is natural
And so is the storm,
Is so surreal
Like the pair we form.

Our storm is here
And is so clear,
A tear of fear and ashes
Left my eyelashes.

marți, 14 mai 2013

Patul nostru

     Se așezaseră la masă. Ea înfigea anevoios furculița într-un brocolli stătut la frigider vreo 3 zile. În ultimele două luni, pofta de mâncare i se diminuase fantastic. Stăteau la masă și nu-și vorbeau...nu erau certați, doar nu-și vorbeau. El butona telefonul, căutând un film, sau ultimele oferte de gadgeturi. Erau distanți și atunci, în mintea ei se întrezări ceva: o idee respingătoare și totuși, atât de incitantă - trădarea. Se gândea la Silviu, la ceea ce acesta îi spuse în urmă cu câteva luni, cum că fidelitatea e o ipocrizie. Dar cum putea fidelitatea să fie o ipocrizie când ea credea în asta? Cum putea să fie fidelitatea o ipocrizie, cănd în ultimii 3 ani stătuse, pusese capul pe aceeași perna și dormise lângă bărbatul acesta. Bărbatul acesta care acum mânca barbar un copan în sos, mult prea preocupat de zgârciurile osului și de posibilitatea economisirii banilor pe niște produse total neinteresante pentru ea. Bărbatul acesta prea preocupat ca să mai observe că ea se schimbase, că era altcineva. Era femeie la urma urmei. Era femeie cu simțuri și doleanțe.
     Stăteau la masă ca doi străini și nu-și vorbeau. Nu pentru că erau certați, ci pentru că nu mai aveau nimic de spus unul altuia. Se gândea la Silviu, la ceea ce discutase cu el în seara aceea. Dar Silviu era un burlac tâmpit. Gândul de a petrece o seară alături de acest bărbat cu viață dezordonată o înspăimânta. Nu-și putea imagina atingerea altui bărbat, însă, totodată, nu-și putea imagina ca în continuare să mai ducă acea viață ternă și insuportabilă alături de soțul ei. Avea 27 de ani și se simțea din ce în ce mai tânără. Avea poftă de făcut lucruri blamabile, lucruri adolescentine și chiar puerile. Se simțea din ce în ce mai tânără, însă bărbatul cu care era de 3 ani o îmbătrânea.
     Nu mai făcuseră dragoste de 3 săptămâni, iar când asta se întâmpla, era doar din comoditate, doar un ritual, devenit deja obișnuință pentru ei. Erau nopți în care el îi mai strecura mâna în chiloți, dar ea se făcea că doarme...dar nu dormea. De fapt, nu mai dormea aproape niciodată. Avea insomnii. Insomniile si lipsa poftei de mâncare o făcuseră să slăbească în ultimul hal, deși, deja era cât o așchie.Avea lângă ea un bărbat minunat, dar căruia îi lipsea ceva - esența. Avea un bărbat cu serviciu și carieră extraordinare, dar ea nu avea nevoie de un Felix sârguincios, ci de un Pascalopol care să fugă cu ea în Mexic...
     La un moment dat el începe să povestească ceva. Era atât de împătimit în istorisirea lui, însă ea privea în gol, privea prin el. Se uita la el și  cum întorcea capul își dădea seama că nu-l privise. Se uita la el, dar nu-l privea. Nu îl mai privise de câteva zile. Se uita la el și simțea că vede un portret,o fotografie portret arsă. Da, da, o fotografie arsă. Încerca să-i distingă trăsăturile feței, dar nu le vedea, soarele le arsese prea tare. Erau un cuplu cotidian. Erau falsul în original. El nu se oprea din povestit și sesizase absența ei:
    - Mă auzi?
    - Te aud, dar nu de mai văd...

luni, 4 martie 2013

Deschide fereastra să-ți intre primăvara în cameră!

Fotografie: Ion Trifu
     Dimineața mă trezesc...
     Cu o ceașcă de vise-n mână,
     El îmi spune: Te iubesc!
     Zâmbesc, clipesc, descifrez-
     Chipul său năpădit de barba obraznică,
     Fruntea încrețită-a panglică.

     Îi aștern buclele-mi pe piept-
     Afroditele zac inert,
     "Ce vrăji or mai face ele?"
     Se intreabă tulburat,
     Despletindu-mi ielele.

     Apoi,degetele le strecoară
     Către-o altă adversară-
     Buza superioară.
     O mângâie fluent
     Și-o sărută intransigent.

     Razele de soare
     Par să mă doboare.
     Mă suprimă și despoaie
     Soarele îmi face baie.
     Copleșită de lumină,
     El mă vede balerină.
     Soarele e un venetic
     A pătruns la noi în petic.
   
     Pulpa goală se arată,
     Mă sărută înc-o dată.
     Se grăbește vanitos,
     Îl poftește pe luminos
     Peste noi în petic,
     Pentru mine-i tot venetic.

    Strâmb din nas copilărește,
    Iar el mă dojenește:
    ”Copilă albastră,
     Nu mai fi himeră,
     Deschide fereastra să-ți intre primăvara în cameră!”
                   
                                                          Cu drag,
                                                                Sidonia.
                                                                                                    4 martie 2013, 10:04pm

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Stoicism

Azi m-am trezit...
Fotografie: Ion Trifu.
Am deschis ochii, gura,
Mi-am descleştat făptura.

Azi m-am trezit...
Am conchis, e realitate,
Să-mi găsesc identitate,
Mintea mi-o deschid
Şi asemeni unui ghid,
Mă îndrum la reflecţie
Şi găsesc ca tot e abjecţie.

De mine însămi mă desmărginesc,
Caut să stârpesc
Pledoaria asta infamă,                                          
Că lumea e a ta încă din mamă.

Pozaţi în moraliştii societăţii,
Vă cufundaţi în abnegaţii,
Discursuri ostile
Ce-au consacrat legile.

Acceptul acceptului celorlalţi
Formează adepţi, nu înţelepţi
Şi la ce să te aştepţi,
Când deştepţii nu sunt drepţi?

Azi m-am trezit...
Am consemnat realitatea.
Adorm la loc...roşul tot curgea.

                                     21 ian. 2013, 12:49AM.