Echinocțiu

Desen: Negoiță Georgiana
http://www.facebook.com/imperfectissm.art

            Nu era vorba că ea nu vroia să plece din relația aceea. Pur și simplu nu avusese curajul și forța necesară de a-l părăsi. Dar astăzi se întâmplase. Astăzi pusese capăt acestui chin care o urmărea de câteva luni. Fusese o perioadă de negare, apoi urmase o perioadă de dubiu, ca mai apoi , sa se instaleze în ea această dorință puternică – abandonul. Și nu era vorba că îl abandona pe el. Era vorba despre această trecere de la o femeie frumoasă și tristă la o femeie frumoasă și dorită. Însăși ea avea dorințe pe care le ținuse în ea mult timp la dospit. Dorințe care de astăzi puateu să ia contur.

            Doar ce plecase de la el. Îi dăduse vestea calmă și fadă, dar totuși, cu un surâs pe colțul buzei. Era o ușurare. Se afla în centrul vechi al orașului, asta după ce se plimbase mult timp aievea pe străzile Bucureștiului. Stătea pe o bancă și privea coșarul cu șoricei în pălărie și cutie muzicală. Era weekend, iar peste tot erau oameni care mișunau. Asculta melodia ce venea dinspre cutia muzicală a coșarului. I se părea minunată. Astăzi totul i se părea minunat. Până și vântul pe care deseori îl detesta pentru că îi încurca părul și îi tocea vârfurile. Astăzi se simțea femeia triumf. Se simțea minunată, jovială și frumoasă. Îi plăcea să fie privită…dar azi nu. Azi vroia să privească. Studia cu atenție fiecare trecător: adoelescenți, îndrăgostiți, rebeli, fuste scurte, bătrâni, rockeri, macho și cerșetori. Cerceta fiecare colțișor și încerca să găsească încă ceva de studiat.

            Se afla pe o banca ponosită din centrul vechi. Vântul îi zbura eșarfa în toate direcțiile, iar toamna o desprindea de ea însăși. Niciodată nu iubise toamna. Azi da. Iubea tot și, mai ales, se iubea pe sine. Iubirea de sine o părăsise cu mulți ani în urmă. Se bucura că revenise. Întotdeauna Bucureștiul, cu toate defectele contemporane, i se păruse un oraș mistic…ca o femeie care mai nu vrea, mai se lasă. Asta nu înțelesese multă lume la ea. Bucureștiul era ea: nebunie, panică, satisfacție, delir, frumusețe, taină, blocare de trafic, spirit extrovertit, admirație, vizibilitate, emoție, sentiment și mai presus de toate cosmopolitismul. Ea era o femeie cosmopolită, ea nu se impresiona la un copăcel și trei fire de mărar. Ea vroia să vadă zgârie nori, roboți care fac lucruri extraordinare, uriași, contorsioniști, francezi, ruși, germani, chinezi și african, limbi pe care nici ea nu le înțelegea…își dorea atâtea. Era o cosmopolită în adevăratul sens al cuvântului. Până și trăsăturile ei erau străine: semăna cu o rusoaică, cu o italianca, cu o franțuzoaică, avea chiar și acel look fresh al australiencelor. Vorbea engleză perfect. Ba chiar în diferite accente. Putea păcăli cu ușurință pe cineva că  e de altă naționalitate. Ea era expresia modernismului. Ea era o forță și în ea mocnea o forță. O forță atât de puternică și dornică de a se manifesta, pe care o asemăna cu lupta zeilor contra titanilor din The Immortals, film pe care îl vizionase cu un an în urmă. Astăzi triumfa.

            Era o tranziție. Și avea un gust atât de plăcut, încât simțea că nu mâncase nici o prăjitură cu gust mai bun decât gustul schimbării. Se desprindea de tot, se desprindea chiar și de ea însăși. Vântul toamnei ridica praful în sus, odată cu părul și eșarfa ei. Se putea simți dorința ploii de contopire cu pământul. Ura ploaia…dar astăzi o iubea. Dorea să se contopească cu ea. O dezordine generală se stârnise, zulufii zburdau peste tot, praful îi intra în dinți, se întrezăreau câteva umbrele colorate, iar o picătură de ploaie îi atinsese genele de la ochiul drept. Ploua.