luni, 14 noiembrie 2011

Despre mine...

1.  Sunt zăpăcită, parcă mereu îndrăgostită.
2.  Am 50 de kg cu haine cu tot.
3.  Mereu mă lovesc de uşi, deobicei îmi trag singură cu ele în cap, cad, sunt o împiedicată.
4.  Găsesc constant vânătăi pe corpul meu şi mă întreb "de unde am mai căpătat-o şi pe asta, ce scaun am mai luat în picioare şi eu nu-mi amintesc?"
5 .Port zilnic tocuri, preferabil de peste 10 cm.
6.  Ador platformele.
7.  Am tensiunea 9 cu 6.
8.  Îmi plac merele, perele şi ananasul.
9.  Dulcele meu favorit este eugenia.
10 .Îmi place să mănanc tiramisu, madlene si bake rolls.
11. Îmi place să dansez, şi o fac bine, toată discoteca vreau să fie cu ochii pe mine.
12  Îmi place să fiu în centru alenţiei.
13. Sunt un vărsătot visăto.r
14. Ador să fiu pozată, şi o fac bine.
15. De o lună jumate am renunţat la a mai consuma carne. Nu ştiu cât va ţine, sper că o eternitate.
16. Ador animalele de orice fel, ele sunt elementul principal care mă sensibilizează.
17. Sunt depresivă şi deseori mă simt dezolată.
18. Am atacuri de panică
19. Sunt extrem de bolnavicioasă.
20. Am cearcăne, m-aş opera să scap de ele, dar n-am bani, momentan aprind o lumanare batonului corector şi anticearcănului.
21. Visez să lucrez ca manechin, iar mai apoi, după vreo 35 de ani la o rezervaţie pentru animale pe cale de dispariţie.
22. Îmi doresc să apar pe coperta unei reviste.
23. M-ar încânta să lucrez ca stewardesă, pe o perioadă nu foarte lungă. Doar pentru a experimenta.
24. Îmi place să gătesc mâncăruri ciudate şi dulciuri.
25. Am 1.70 m şi mă consider mignonă.
26. Ador bărbaţii(sublinez BĂRBAŢII, nu badăranii, agramaţii etc). Îi consider mirifici şi le-aş ridica o statuie fiecăruia în parte.
27. Consider războaiele şi comunismul o mare prostie.
28. Îmi plac poveştile de dragoste care se termină tragic, nu mă sensibilizează genul Sandra Brown.
29. Când vina vorba de dragoste, sunt extrem de pretenţioasă, alegera partenerului trebuiă e complicată, trebuie să aibe un întreg CV. Îmi plac bărbaţii şi nu băieţii. E o diferenţă.
30. Calitatea pe care o apreciez cel mai mult la un bărbat e inteligenţa.
31. Calitatea pe care o apreciez cel mai mult la o femeie e capacitatea sa de a seduce(pin senzualitate pură şi nu vulgaritate greţoasă).
32. Cred că nu m-am născut în epoca potrivită. Tânjesc după acele vremuri în care femeile erau sofosticate, se îmbrăcau frumos, se făceau interesante, miroseau a parfum de Paris şi nu a ţigări, şi aveau demnitate, nu umblau din pat în pat.Anii 20 e perioada mea favorită.
33. Adorm greu, adorm numărând oi, ajung chiar şi la o mie de oi, alteori nici nu ajung la o sută.
34. Când nu am ceva, pe cineva, îmi imaginez că-l am, şi eu chiar îl am.
35. Talentul meu cel mai mare  e faptul că sunt VĂRSĂTOR.
36. Calitatea mea cea mai mare  e capacitatea de a seduce, ador să fiu fatală, a2a calitate e faptul că ştiu să pozez şi orice aş face scot poze bune,  a3a e inteligenţa, a4a modul meu copilăros care amuză şi distrează,a5a bunătatea mea(care deseori poate fi un defect), a6a faptul că mă îmbrac şi am un stil aparte, feminin care instigă...Restul e Can Can.
37. Sunt slabă(aşa zic cei din jur) ,dar eu mă văd grasă, tata imi zice flamingo.
38. Am apucături anorexice.
39. Mă plictisesc uşor...în general.
40. Uneori rănesc pe cei din jurul meu fără să vreau şi mă simt o mare proastă.
41. În zilele de tristeţe sunt mizerabilă , iar deseori îmi place să fiu mizerabilă, mă purifică într-un fel sau altul.
42. Pentru tot răul din lume mă fac culpabilă.
43. Mi-aş dori să schimb lumea, să fie bine tuturor, dar vrabia mălai visează.
44. Sunt obsedată de măsurile mele, am un caiet în care le trec mai mereu, şi fac comparaţie. De 2 ani şi ceva le-am menţinut, deşi mi-aş dori să fie si mai mici
45. Centimetrul, cântarul şi calculatorul de calorii îmi sunt prieteni fideli.
46. Prieteniile adevărate sunt rare, cea mai bună prietenă îţi e mama. De aceea eu nu discut nimic cu nimeni.
47. Sunt pasională.
48. Dragostele adevărate (dintre parteneri) sunt rare, acea dragoste descrisă de Eliade in "Nuntă în cer". Restul sunt apă de ploaie.Mulţi au impresia că se iubesc ,dar fac gargară cu apa lor de ploaie
49. Consider că în orice relaţie intervine undeva monotonia, doar dacă nu trăieşti o aşa dragoste descrisă de Eliade
50. Îmi place să mă măzgălesc cu pixul.
51. Mă uimesc chestiunile banale...atât de tare încât îmi dau lacrimile sau mi se stafidesc pe creier. Ultimul lucru care m-a uimit a fost un copac care se scutura de frunze...nu era orice copac, şi nu-şi scututa oricum frunzele.
52. Îmi plac doar copii inteligenţi, respectuoşi, educaţi şi cu ceva aparte, al lor.
53. Nu mă simt în stare să aduc un copil pe lume. Unu la mână din cauza atacurilor de panică, doi lamână din cauza că eu deabia am grija mea, dar păi de un copil, 3 la mână nu ştiu dacă  aş dori să dau naştere, ca mai apoi peste zeci de ani să moară.
54. Îmi place "Luceafărul" lui Eminescu.
55. Ador poeziile lui Grigore Vieru.
56. Îmi place să fiu înconjurată de oameni înteligenţi, interesanţi. Asta mă ajută pe mine să ma conturez ca persoană şi să ajung la o anumită maturitate mentală.
57. Sunt mereu strânsă sentimental de copilărie, mi- aş dori să fiu veşnic copil. Ce m-a apucat să cresc, să mă fac eu găinaţ mare?
58.  Visez la rochia mea de mireasă de la vârsta de 5 ani, când răsfoiam tone de reviste cu astfel de rochii.
59. Îmi doresc enorm să vizitez Parisul
60. Detest chiloţii tanga, dar asta nu înseamnă ca nu port.
61. Băutura mea preferată e apa. În oraş beau apă, la disco beau apă, acasă beau apă, la cafea beau apă...cu toate asta sunt o deshidratată.
62. Am renunţat la a mai bea sucuri de orice natură. dacă am chef de suc, îmi fac la blender.
63. Până în clasa a8a îmi nu îmi plăcea că am ochii "spălăciţi"(aşa îi numeam atunci), îi voriam căprui, acum îmi dau seama cât de bleagă am fost, "Mulţumesc Deus ca mi i-ai dat albaşti!"
64. Ador cruditatile.
65. Am propiul crez despre viata
66. Cred în Deus
67. Îmi place să mă dau pe faţă cu miere de albine, să-mi facă tenul frumos.
68. Nu am televizor în cameră, şi nici nu-mi doresc.
69. Detest politica şi nici nu mă interesează.
70. Sunt forte friguroasă, pot sa am peste 30 de grade în cameră, şi două perechi de şosete, picioarele tot reci îmi sunt(cum mi s-a întâmplat asăzi).
71. Vara până pe la sfârşitul lui iunie, începutul lui iulie, ma învelesc tot cu plapuma, pentru că mi-e frig, sunt rece...probabil răceala vine din interior.
72. Vara, chiar şi la 40 de grade trebuie să stau învelită măcar cu un cearceaf, pentru că fără el mă simt goală.
73. Nu plec nicăieri fără cercei. Fără ei mă simt deasemenea goală.
74. Îmi plac gablonţurile, pe care le ţin structurat pe fiecare în parte.
75. Nu mi-e ruşine să umblu nemachiată.
76. Frumuseţe şi eleganţă pentru mine înseamnă Natalie Wood, Audrey Hepburn şi Brigitte Bardot.
77. Am primit 4 porecle până acum: Coca, Isabelle Adjani, Malena, a4a nu o mai zic
78. Ador frazele memorabile, pe care le notez atent într-un caiet ce are coperţi frumoase.
79. Îmi place să scriu poezii.
80. Am un jurnal de câtiva ani, pe care îl păstrez cu mare atenţie.
82. Ador părul lung, cât mai lung, nu m-aş vedea decât cu el lung.
81. Am scris poezii cu limbaj mai puţin academic, închinate unui fost iubit.
83. Mi-e frică de întuneric.
84. Am 2 fobii.
85. Ador tot ce e vintage.
86. Mi-e milă să rup florile, de aceea în locul unui buchet de flori prefer un ghiveci cu flori.
87. Mă ataşez uşor de oameni(nu oricare) şi mai ales de animale
88. Îmi iubesc familia.
89. Am reuşit să fac şpagatul la 19 ani, când toţi îmi spuneau că nu se mai poate.
90. Plâng uşor.
91. Nu pot scoate nici un ştecher din priză.
92. Adorm greu.
93. Am o imaginaţie extrem de bogată.
94. Îmi place turcoazul şi roşul.
95. Sunt într-un mic procentaj şi sârboaică, străbunicul meu a fost din Serbia.
96. Îmi place să mă dau cu ruj roşu.
97. Detest machiajul în exces.
98. Am 4 puşculiţe pe care le umplu cu mărunt, ultima dată am strâns vreo 10 kg de mărunt, ceea ce a însemnat 420 lei noi.
99. Detest iarna şi frigul, mi-aş dori să plec odată cu păsările în ţările calde şi să revin primăvara.
100. Ador ciocolata.

Se putea şi mai mult, mă rezum la atât.


                                                                                  Cu dragoste,
                                                                                                   Emanuela

Cum se desmărgineşte eu de "EU".

      Când e frig, când seară...când e cald, când zbiară. Când sufletul mi-e mucalit, când pângărit. Când seara e seară şi iarna e iarnă. ......Într-o zi l-am întrebat pe Dumnezeu....Cum se desmărgineşte eu de  "EU" ?
     Cum se face eul mototolit, cum se rupe paradoxul, când e desăvârşirea desăvârşire, cum mucegăieşte sufeltul, cum  de se face el aşa mare şi slab, cum se face din întuneric lumina?
     M-ai privit in ochi ultima oară şi ţi-am sărutat fruntea frumoasă şi negricioasă. Ai plecat...nu ştiu unde. Tu vei ştii mai bine. Cu toate că ochii mei plouă, mă gândesc la voi şi mă voi gândi mereu. De ce trebuie să renunţăm mereu la cele dragi? Mereu ne vom intersecta, dar cândva veţi pleca...cândva voi pleca şi eu, la rândul meu, făcând alţi ochi să plouă. Scriu şi plând...plâng şi scriu.....Mi-e trist şi sufletul... asemenea şi casa sa. De ce trebuie să renunţăm mereu la cele dragi?
     Cum se desmărgineşte eu de  "EU"? Aşa l-am întrebat pe Dumnezeu...Sufletul e greu...mereu, mai dă din când în când câte-un rateu, mai umblă şi poznaş şi teleleu, aspiră să se înalţe asemeni uni zmeu, sunt eu cu EU închisă în al său cupeu, amintiri dintr-un clişeu, mai las adânc să sape câte-un decolteu, mai răsare câte un deşeu,  plânge şi devine semigreu, încrezut ca un yankeu, doreşte să se-mbrace-n semizeu, nesăbuit ca un ateu, se întreabă mai mereu....De ce se desmărgineşte eu de "EU"?

                                                                                                   Cu dragoste,
                                                                                                           Izabela.

joi, 10 noiembrie 2011

Despre iarna mea sufletului meu

     Odată venită luna noiembrie, ultima lună a toamnei, nu face decât să anunţe venirea reginei rele şi moarte-iarna. Desigur, multă lume adoră acest anotimp, mai friguros, cu fulgi de zăpadă, mers la schi, şi sărbătorile care încep cu Moş Nicolae. Iarna mea e diferită de a ta. Iarna mea...e iarnă. Mă deprimă acest anotimp, nu prin natura lui, ci din mai multe motive. Odată cu venirea sa, iarna aduce frig...mult frig, lăsând mii de animale efectiv să tremure ...poate până la moarte. Desigur şi procurarea hranei este deficitară, de pe o zi pe alta. Dealtfel, sunt multe persoane nevoiaşe pe stradă, de la copii la bătrâni, care locuiesc desigur...pe stradă. Îngheaţă, cerşesc, cumpără un sandwich de banuţii strânşi şi iarăşi o iau de la capăt.(să fim realişti, nu toţi cei de pe stradî strâng sute de euro pe zi, cum circulă vorba prin târg). Cine rezistă...rezistă, cine nu, vaya con Dios! Totodată iarna aduce cheltuieli în plus, de la căldură până la alimente scumpe...tot mai scumpe. Sunt atâţia oamenii care tremură în propiile case cu stomacele goale. Şi nu în ultimul rând vin sărbatorile...ce mit minunat. Halal sărbători fac românii. În primul rând nu pot înţelege de ce tinerii, în special ,se destrăbălează de această sărbătoare creştină, se îmbată ca porcii şi ca proştii, dansează erotic, dansează manele, scuipă, fumează, petrec până în zori. Dragii mei...s-a născut Mântuitorul, nu se mărită vecina "bună" de la patru(cu toţii avem o vecină "bună"). În al doilea rând, ar trebui să fim mai buni, mai darnici, dar nuuuu, ce facem?..luăm beregata la porc. Afurisit porc, n-a vrut să sufle acolo în staul să încălzească pe Iisus.( a nu se înţelege greşit, sunt credincioasă, eu cred în Deus, credinţa e în suflet nu în mâna preoţilor). Dragii mei, porcul ăla nu are o personalitate ...scumpilor, v-aţi gândit vreodată ca această povestire e defapt o legendă, o invenţie. Curios lucru, dar n-am ştiut că porcul are aşa o capaciate decizională...Te admir porcule, jos pălăria-n faţa ta. De aici derivă o altă problemă. Majoritatea românilor percep greşit sărbătorile. Nu avem în cap decât să mâncăm mult...cât mai mult. Nu contează ca ăla de la colţul străzii e lemn de foame, a ajuns pe stradă că aşa a vrut el, că aşa a permis el( nu că aş lua apărarea cerşetorilor, dar detest această gândire searbădă). Mâncatul reprezintă o desăvârşire pentru mulţi, ba mai mult, o pasiune. Cât de impresionant! Eu aş percepe Crăciunul aşa: un brad (de plasic desigur) modest împodobit, stând în jurul lui cu cei dragi, fericiţi pentru simplul fapt că şi acest Crăciun ne-a găsit tot împreună. Viaţa e aşa de preţioasă, încât deseori uităm de ea. De Crăciun aş oferi o bluză unui dezbrăcat, un pantof unui desculţ, o gustare unui stomac chinuit. Ăsta da Crăciun!
     Observ cu nostalgie că din ce în ce mai mult devenim mai răi şi mai nepăsători unii cu alţii. Suntem groaznici. Ne alimentăm din ură, plânsete, şi umilinţă. Aşa creştem noi. Nepăsătoti faţă de noi, de cei din jur, de animale, de mediu. Nişte needucaţi. Trist! Cuvântul care ar descrie o mare parte din noi este : IRESPONSABILI. Asta suntem, nişte iresponsabili.
     Am intrat totuşi şi în alte amănunte, însă dragă iarnă, asta reprezinţi tu pentru mine. Nu te urăsc, însă atâta timp cât va exista suferinţă pe pământ, eu nu mă pot bucura de fulgii tăi. Sa mă ierti, te rog!

                                                                                                      Cu dragoste,
                                                                                                           Izabela.

Don Caffe

     Îmi beam liniştită caffe latte-ul, răsfoind anevoios o revistă pentru femei. Observasem deja, cum de la masa alăturată nu mă scăpai din priviri. Mă atrăgeai, de ce să mint? Erai înalt, nu te puteam ajunge nici cu cele mai dospite tocuri ale mele, părul negru castaniu aranjat aşa natural, parcă ciufulit, ochi căprui, dar nu orice căprui; defapt nu cred că nuanţa era problema ci forma ochilor şi modul tău de a privi , parcă mirat, parcă hulpav. Deasupra şi dedesubtul buzelor perfect conturate răsărea un cioc atent schiţat. Erai patronul cafenelei, dar tu nu ştiai că eu ştiu. Nici nu ştiam cum te cheamă. Auzisem doar că erai dorit de nenumărate femei, şi pe bună dreptate.  Auzisem doar că eşti uşor fustangiu, uşor flatant, uşor fatal. Te doream şi nu te doream. Mă enerva genul tău de bărbat... "Sărut mâinile!", mi-ai spus. Am rămas mirată şi docilă în faţa impunătorului "TU". "-Vă deranjează dacă mă aşez la masa dumneavoastră?" Trecuseră câteva clipe de ezitare în care eu nu-mi găseam cuvintele, gândeam o frază inteligentă pe care să ţi-o trântesc ironic, să te fac să-ţi închizi gura. N-am putut gândi nimic coerent. "- Nu, nu mă deranjează, ia loc!" Eram furioasă pe mine că te poftisem la dreapta mea. Mă enerva şi totuşi îmi plăcea limbajul tău excesiv de politicos. Au trecut câteva clipe bune în care a domnit lacomă liniştea. Te contemplam cu privirea, erai atât de frumos! Privindu-te îmi amintisem nişte versuri semnificative din "Luceafărul" lui Eminescu. "O, eşti frumos cum numa-n vis /Un înger se arată" , urmate mai apoi de "O, eşti frumos cum numa-n vis /Un demon se arată." Asta înfăţişai tu...un chip angelic, un chip demonic, un bărbat sensibil, un bărbat cuceritor. Şi desigur dragul meu că " pe calea ce-ai dechis/ N-oi merge niciodată!" ...tăcere...
     "-Aşteptaţi pe cineva?", m-ai întrebat hotărît. "-Da, aştept o prietenă", ţi-am răspuns leşinat. Te priveam, te contemplam....Erai atât de frumos! Erai întruchiparea perfecţiunii masculine. Mereu am considerat bărbaţii o specie frumoasă, mereu mulţumeam mental lui Deus că v-a creat. Ce-ar fi viaţa fără voi? Când v-a creat, a ştiut ce creează? Fiinţe mistice şi minunate ce sunteţi!
     Tu beai sofisticat un espresso, iar eu mă îndulceam relativ cu al meu caffe latte. Am vorbit câteva minute, nu-ţi mai puteam suporta prezenţa. Ştiam că dacă voi mai rămîne voi cădea în capcana ta. M-am ridicat ager, am lăsat plata pe masă, m-am scuzat de brusca mea pornire şi am dat să plec.  M-ai prins de mână, mi-ai înapoiat banii şi mi-ai zis că e din partea casei. Te-am privit naivă şi grăbită să fug de acolo. "-Cum te numeşti?", m-ai întrebat. "-Emanuela." După aceea am plecat. Am hoinărit prin oraş dându-mi seama că şi uitasem să te întreb cum te numeşti. Nu-i nimic! te-am botezat eu:"Don Caffe", aşa ţi-am spus...

                                                                                                    Cu dragoste,
                                                                                                           Sidonia.

miercuri, 9 noiembrie 2011

La vie en rose...

     "Mademoiselle!...Votre muchoir!" ...Nici astăzi nu mi-am dat seama de ce, dar ştiam că acele cuvinte îmi sunt adresate. Oprindu-mă pentru o secundă din discuţia frenetică pe care o aveam cu părinţii mei, mi-am întors chipul către gura ce rostise acele cuvinte impozante. Atunci te-am văzut prima dată Henri! Am rămas blocată, nu doar pentru faptul că aveai nişte trăsaturi aparte, ci pentru că îmi stârniseşi interesul pe loc. Şi întradevăr, îmi căzuse batista. Batista mea de satin alb, crosetată în colţul drept sus de către bunica mea. Îmi croşetase o raţă cu pălărie boemă şi umbrelă. "Votre muchoir mademoiselle!". Te-am privit năucă şi inertă! Mon Dieu, nu erai perfect, erai sublim! Devenisem palidă, uimită de juneţea ta nonşalantă, de aerul tău boem, încât tot ce am putut spune a fost un searbăd şi mort "Merci!" M-ai aprobat gentil, din cap, semn că înţeleseseşi. Te-am aprobat şi eu deasemenea, după care mi-am reluat plimbarea cu ai mei, revenind la discuţia agitată ce ne acaparase.Mi-am întors privirea...dar tu nu. Plecaseşi parcă nepăsător, parcă nu mă văzuseşi.
     Trecuseră zile de la acel fericit moment...nu te mai văzusem. Deseori mă plimbam singură, parcă de nebună pe străzile Parisului sperând că te voi vedea, Domnul meu. Era toamna lui septembrie 1959. Venisem  pentru prima dată în Paris. Mama era franţuzoaica, iar tata neamţ. Înainte de izbucnirea războiului, au decis să plece în Germania. Eu mă născusem doi ani mai târziu, în Germania. Învăţasem ambele limbi, atât franceză cât şi germană. Era prima dată când venisem în Franţa, în Paris. Mi se părea mirific acest oraş placat cu dragoste...multă dragoste.
     Te căutam deseori parcă pe srăzi, fără vreun succes. Mă plimbam aiurea şi mă gândeam la tine, Domnul meu. Au trecut zile...zile nenumărate, până când, într-o zi... te găsisem. Erai atât de mic. Erai în atelierul tău. Îţi pictai cu atâta grijă şi iscusinţă tablourile, păreai un profesionist. Te-am următit Henri! Am stat şase ore în ziua aceea...doar să te privesc pe tine...şi pe mâinile tale agere şi semeţe. Te privisem pe geamul ce-l uitaseşi întredeschis. Mon Dieu! Ce frumos erai! Am aşteptat...te-am aşteptat. Aşteptam să pleci din atelier, să-ţi ies în cale, să te privesc, să mă priveşti, să ne îndrăgostim. Când am auzit uşa deschizându-se, mă ridicasem grăbită în picioare., mais en vain. Erai aşteptat! Era o domnişoară de vârsta ta, mult mai mare ca mine. Mon Dieu!Era aşa frumoasă! Cum puteam eu concura cu ea, Henri? Pentru tine eram doar o copilă. Ai plecat cu ea, şi dus ai fost.
     Cu toate acestea nu încetasem să te privesc..pe geamul acela întredeschis, pe care mai târziu am înţeles că tu îl lăsai intenţionat aşa ca să faci loc fumului de ţigară. Eu îţi inspiram tot fumul ăla Henri, dar nu-mi păsa, îl consideram sărutul tău, plămădise şi se născuse din gura ta. Şi numai Deus ştia cât uram ţigările. Zilele s-au scurs aşa în luni Henri...două luni...aceeaşi poveste: eu privindu-te naivă şi îndrăgostită, fugind de acasă, primind cu patimă reproşurile tatei şi ciufulelile mamei, devenise o rutină distractivă;Ea aşteptându-te în fiecare zi; şi plecaţi şi duşi eraţi! Mon Dieu, cât de frumoasă era! Dar toată aşteptarea aceasta avea să se sfârşească. Te priveam ca în fiecare zi, dar ceva se schimbase în tine. Erai agitat, fumai mai mult decât deobicei, rupeai tot ce pictai, repetai incontinuu "merde, merde, merde". Nu ştiam ce e cu tine, credeam că eşti bolnav. Vroiam să ţip la tine " Regardez-moi!", şi speram că îţi va trece...

     Într-o zi friguroasă de decembrie, te priveam ca deobicei, nevos, acid, palid. Mă pregăteam sa mă retrag de la fereastra ta, cand am alunecat şi am cazut peste nişte oale vechi de lut. Penibilul se întâmplase. Făcusem un zgomot puternic. Mi-am ridicat privirea din prăfuiala-mi împiedicată ce-o creasem şi ţi-am întâlnit cele două mure-ochii. M-ai privit încruntat, maniac, speriat, mirat, ponderat, pedant, patetic, afectat.... "Excusez-moi monsieur! Je...je..." Nu ştiam cum să mă scuz. Tot ce ai exclamat a fost drăgăstosul "merde!"." Poftim?," te-am întrebat. " "Tu eşti ceea ce aşteptam." Mă simţisem flatată şi exaltată, crezusem că în sfârşit te îndrăgostisem... Mi-ai dat întalnire a doua zi...venisem fără ezitare., furisându-mă de acasă, cu o conştiinţă împăcată a ccea ce avea să urmeze din partea alor mei, devenise ca o comedie. M-ai dus pe malul Senei, mi-ai dezgolit umerii şi mi-ai spus să fiu senzuală. Aveai să mă pictezi.Aveam să fiu pictura ta. În timp ce mă contemplai pe pânză, îţi amintisem de prima noastră întâlnire, când îmi pierdusem batista. Mi-ai zis că nu-ţi aminteşti nimic. "De ce nu te-ai gândit atunci să mă puctezi?"..."Atunci nu aveam nevoie!", asta mi-ai răspuns. Atunci înţelesesem că nu puteam concura cu frumuşica ta. Eu eram o copilă, tu un bărbat.......... "Merde!Merde!!!", ţipaseşi inspăimântător, în timp ce eu îţi povesteam..."Fii mai senzuală, mai docilă, mai puternică!Te pictez, nu te spânzur!" Mă uitam uimită la tine, iar când ţi-am zis că plec te-ai năpustit asupra mea şi m-ai sarutat. Aveam pe 18 ani atunci. M-ai sarutat ca un animal, te-am pălmuit fantastic, mi-ai dezgolit şi mai tare umerii, şi mi-ai udat câteva şuviţe de păr cu Sena. Aveam lacrimi în colţul ochilor, eram nevoasa, ba nu, furioasă pe tine, mă simţeam stăpână pe mine. M-ai pictat...o zi întreagă Henri...si a douaa zi tot întreagă, tot sărutându-mă ca un animal, tot pălmuindu-te,  a treia zi deasemenea. A treia zi terminaseşi tabloul. A patra zi ne-am întâlnit la tine în atelier. Îţi etalai mândria de bivol, "cu un asemenea tablou voi cuceri lumea", aşa spuneai. Atunci mi-am dat seama că fusesem doar un şablon, nu tezisem nimic în tine Henri, decât dorinţa de a zăpăci lumea cu cel mai frumos tablou. Am ascultat Edith Piaf în acea seară, am dansat dement, te călcam întenţionat pe picioare...simţeam nevoia să ţi-o plătesc. M-ai chemat şi următoarea zi la tine...n-am mai venit. N-am mai vrut. Fuseseşi un mort frumos.De atunci te pictez în fiecare zi...în fiecare zi...mintal. A 11a zi m-am întors înapoi în Germania cu părinţii.

     Şi aşa fusese Henri...Henri Dubois. Tabloul meu te făcuse celebru, am fost cea mai faimoasă pictură a ta. Acum e păstrată bine undeva, într-un muzeu parizian. Din culpa ta ajunsesem să urăsc pictura, picturile...singura pictură care o veneram era cea care mi-o închinaseşi mie: "Mademoiselle Sophie"..."Mademoiselle Sophie" te-a consacrat Henri, mon cher!
                                                                                              Avec amour, ta petite Sophie!

                                                                                        Cu dragoste,
                                                                                                Sidonia.

duminică, 6 noiembrie 2011

Domnului X, cu dragoste!

     "Problema poate fi abordată din mai multe unghiuri, depinde cum priveşti tu"...muţenie pe fundalul meu...surditate... " poţi încerca să apelezi şi la acestea, s-ar putea să găseşti ceva totuşi"... iarăşi muţenie pe fundalul meu...surditate..."iar mai departe vom vedea, măcar rezolvă ceea ce ţi-am zis până acum"...surditate...muţenie...pauză...linişte..."Mă auzi? Ai fost atentă la ce ti -am zis?"...Aproape mă trezisem...""Da, da, desigur, am auzit ceea ce aţi spus."..Fusesem atentă pe naiba, habar nu aveam ce spusese. "Bun deci atunci putem continua?", spuse el. "Da, da desigur, i-am răspuns." "Bun deci, vom continua de la..."...muţenie, surditate, pauză. 
     Fantastic! Priveam cum buzele crispate i se mişcau, dar nu puteam auzi ce spune. Cum puteam să aud ce spune când eu eram concentrată la el, visam deja. Vorbea sacadat, avea un vocabular îngrijit, chipul cu trăsături franţizeşzi, italieneşti şi chiar ruseşti. Avea un chip cu totul neobijnuit. Era o prezenţă cu totul neobijnuită. Ochii săi  erau zaţul cafelei mele de dimineaţă, genele sale lungi  şi dese făceau invidios orice rimel, iar deasupra buzei superioare se vedeau a răsări câteva fire de mustaţă. Un domn atât de inteligent, de distins, de aparte...de interesant. Inteligenţa sa mă făcuse să îl plac...asta mă atrăsese iniţial la el. Când l-am cunoscut se prezentase promt şi degajat: "Mă numesc domnul X...Sunt...". La acea vreme nu îl luasem în seamă...Aveam alte gusturi la bărbaţi pe atunci. Inteligenţa sa m-a lovit ca o lopată în ceafa. Nu aveai cum să nu-ţi placă. O persoană atât de interesantă, de abstractă. Încă bolboroseşte ceva acolo...nu-l aud! Mai dau  şi eu din cap din când în când, în semn de "da", ca să îi las impresia că îl urmăresc. Îl urmăresc...dar pe el, gesturile sale, mimica feţei, călduroasa sa voce. Îşi mişca mâinile fastidios, buzele le frământa simultan, ochii se plimbă când la mine, când în neant. Habar nu are ce simt pentru el! Mă fâstâcesc mereu în prezenţa sa, mă bâlbâi, nu pot scoate 2 vorbe inteligente, nici măcar două cuvinte mai elevate...Ce frustrant!
     "Deci artele plastice nu sunt accesibile oricui şi oricum...cum ţi-am zis mai devreme...Talentul nu îl ai, ci îl eşti!" Eu doar îl aprobam...da...da...da! Nu îi mai puteam suporta prezenţa, trebuia să fug de acolo.  "Mă scuzaţi că vă întrerupt....trebuie să plec, am o problemă" .Mi-a zâmbit sfidător şi cu subînţeles. "Desigur, te înţeleg!" "La revedere!", atât am mai apucat să îi spun. Am alergat spre casă: nu m-a interesat că ploua torenţial...ca mă ploua torenţial...că plouam torenţial. Am fugit acasă ca şi cum eram alergată, am urcat scările blocului, am fugit în camera mea şi mi-am măzgălit pereţii...

                                                                    Cu dragoste,
                                                                             Sidonia.

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Paris Je T'aime!

      Poc! ...Trosc!...Poc! M-am împiedicat în faţa ta. Ai fost atât de draguţ şi m-ai ajutat să mă ridic. Îmi rupsesem dresurile în genunchi. Purtam tocuri înalte...atât de înalte, încât eram cu un cap mai lungă decât tine. Ai fost atât de drăguţ, încât te-ai oferit să îmi cumperi dresuri noi. Am mers într-un restaurant să bem o cafea ca să îmi pot schimba dresurile în toaleta acestuia. Aveam genunchii jerpeliţi, şi totuşi mi-ai zis că sunt frumoşi,că sunt frumoasă. Aveam 22 de ani la acea vreme. Plecasem in Paris cu o bursă de studii pentru patru luni. Era 27 ianurie, şi doar câteva grade în minus. Pe 28 urma să mă reîntorc în ţară. 
   Te chema Joseph Vincent Gauthier .Te-ai prezentat în timp ce ne îndreptam spre cafenea. Aveai undeva pe la 30 de ani, nu depaşeai 1.72m, erai scund pentru un bărbat. Aveai ochii de un negru tulburător, si părul deasemenea. Aveai un ten fin şi bărbierit cu precizie, mustaţa sau barba nu aveau ce căuta pe chipul acela diafan. Erai profesor de filosofie la o universitate căreia oricum nu i-am reţinut numele. Erai flatant de inteligent, de deschis, de intangibil.   Îţi spuneam Joseph, îmi placea.   Eu nu ţi-am spus niciodată cum mă numesc, te-am  rugat pe tine să îmi alegi un nume parizian, care credeai tu că mi s-ar potrivi...mi-ai spus Madeleine...Madeleine Gauthier. Mie personal îmi veniseră în minte madelenele din Romania, acele prajiturele mici cu ciocolată .M-ai reprobat de îndată. Mi-ai spus că este cel mai cast nume care îmbracă cele mai frumoase femei...si nu frumuseţi tipice, ci doar exclusiv pe cele atipice. Am zâmbit fantastic, mă flataseşi considerabil. Ne-am băut cafeaua într-o linişte gălăgioasă, intr-un vortex de priviri de admiraţie, atingându-ne din când în când mâinile. Atunci am observat că aveai un deget lipsă. Joseph, ai fost perfect! Am aflat mai multe unul despre altul, dar nu atât de multe încât să ne cunoaştem prea tare...atât cât trebuie.
     Ne-am plimbat ore în şir prin Paris, mi-ai arătat numerose locuri frumoase. Mi-ai povestit filosofic, m-ai uimit, m-ai îmbătat, mă îndrăgostiseşi. Când a apus soarele mi-ai spus că aşa apune şi dragostea...când ţi-e ziua mai dragă. Am mers la tine acasă. Un cămin modest, dar primitor. M-ai uimit cu mirifica ta colecţie de cărţi, cu tablourile pictate de tine, cu superba ta colecţie de maşini de porţelan. Îmi spuneai "la  blond poupée". Aveam părul blond, ochii albaştri şi eram doar cu 2 cm mai măruntă decât tine(fără tocuri). Mă incita faptul că erai scund, şi că îmi ajungeai până la gât. După vreo oră de conversaţie ne-am sărutat, ne-am privit, ne-am admirat, ne-am iubit. Inimile noastre încetaseră să fie ascetice, se duplicaseră. Am petrecut împreună 24 de ore...mi s-au părut o eternitate. Ţi-am spus temerile mele, mi-ai spus visele tale, mi-ai suportat copilăriile, ti-am adorat francheţea, am ascultat radio împreună şi am comentat sarcastic, am râs de filmele nereuşite, am studiat toţi filosofii, mi-ai făcut unghiile şi mi-ai tăiat o suviţă din păr, ţi-am confiscat o maşină din colecţie, mi-ai cumpărat un fular turcoaz, ţi-am făcut dezordine în casă, te-am muşcat de braţe, m-ai tras de păr, ne-am jucat ascunsa, am dansat salsa, ţi-am rupt ţigările, ne-am măzgălit cu pixul, ţi-am pictat pereţii, am ţipat unul către altul, mi-ai făcut micul dejun, m-ai ajutat să împachetez...până a venit frigul. 
     M-ai condus la aeroport pe 28. Nu am regretat nimic niciodată. Aşteptam să zici ceva...n-ai zis nimic. Aşteptai să zic ceva...n-am zis nimic. Mă îndepărtam încet de tine...încet. Te-am auzit spunând:"Bientôt je serai près!" ...Nu ştiu ce i-am răspuns...

                                                                                                  Cu dragoste,
                                                                                                           Ema.

vineri, 4 noiembrie 2011

Aspiratorul de iluzii

     Aspir...inspir...expir...transpir...aspir....nu orice, ci iluzii. La cele 21 de primaveri ale mele nu am reuşit să îmi transfigurez in realitate, în palpabil aspiraţiile mele. Aspir...inspir...expir...transpir...aspir. Doar aspir! Sacul meu de gunoi nu se dataşează de trunchiul meu, sunt un aspirator mai deosebit, iluzoriu aş spune.
     Aş fi putut fi o ilustră dansatoare, de step, de jive, de tango, de vals, de salsa sau samba, şi de ce nu, de cabaret? Picioarele nu-mi sunt picioare...ci pureci...pureci care nu cunosc paşi, îndrumări ci doar apostrofări din partea aspiratorului. O dragă şi bună prietenă mi-a zis o dată: "Ştii ce înseamnă să fii o bună dansatoare? Să iţi mişti mâna şi să dai impresia că te mişti cu tot trupul." Cand îmi mişc mâna nu dau impresia că mă mişc cu tot trupul...ci jubilez ca o artificie. Nu mă mişc doar pe mine, ci şi pe cei din jurul meu.Nu îi mişc doar material ci sentimental. Transmit feminitate, trufie, bucurie. Aş fi putut fi o ilustră dansatoare...
      Aş fi putut fi o mirifică doctoriţă sau un splendid veterinar. Nu doar prin noţiunile învaţate în cei şase ani de studiu ci prin felul meu, de a dispune, de a te face să te simţi protejat, de a te asigura că totul va fi bine, şi mai presus de toate prin implicarea mea sentimentală.Transpun sentinmente caste pe temeri nefaste...atât animalelor cât şi oamenilor. Adeseori cand mamei îi este rău, mă roaga să o trag pe mâini, şi de fiecare dată îmi spune: "Dumnezeule Iza, ai o mână aşa uşoara, nici nu te simte omul când îl atingi! E suficeint doar să pui mâna pe om şi îl faci bine." Aş fi putut fi o mirifică doctoriţă...
     Aş fi putut fi un manechin consacrat  revistelor faimoase de modă. Această dorinţă momentan nepalpabilă vegetează în mine de ani de zile deja. Îmi aduc aminte şi care a fost prima persoană care m-a îndrumat spre aşa ceva . A fost Micheline , mon petit minu. În prima zi de liceu a venit la mine cu o hotărâre debordantă, spunându-mi: "Eşti foarte draguţă, ar terbui să trimiţi nişte poze la o revistă ceva!" Mă frapaseră la acel moment vorbele sale, gândindu-mă că mai  este cineva care vede acel potenţial în mine, acel ilustru şi iconic chip.Nu m-am născut unde trebuie, simt că mă pierd...şi pierd teren...anii se scurg, timpul merge şi îl pierd. Am acel aer nepătat, acea aură diafană. Ştiu cum să atrag privirile tuturor...nu prin haine, nu dezgolindu-mi trupul micuţ...ci simplu: prin încredere. Poate nu am încredere în mine în altele, dar  pe acest aspect, sunt stăpâna ideală. Când calc podeaua, aproape ca nici nu o ating, şi totuşi o  pisez, o sfărâm, o creponez. Aodr să fac atâta vervă în jurul paşilor mei, în jurul acelor două micuţe scobitoare. Deasemenea, poziţia corpului este extrem de atrăgătoare. Adopt acea poziţie a unei dansatoare de dans sportiv...atat de exactă, de feminină, de senzuală. Spatele întotdeauna e drept, îmi lungesc gâtul, ca de girafă, iar capul este strict aspirat de înălţare, cu privire fixă, în faţă, trăgând cu ochiul, fără să se observe , la perechile de ochi ce stau să cadă. Ador să fac asta...ador să fiu fatală. Aş fi putut fi un manechin consacrat...
     Aş fi putut fi fel de fel, dar toate s-au stins în eter...ca şi visu-mi efemer.

                                                                                             Cu dragoste,
                                                                                                    Sidonia.  



    

joi, 3 noiembrie 2011

Scrisoare mie

     Te-am văzit şi azi...ca în fiecare zi...şi în zilele când nu te văd îmi imaginez că te vad. Azi mi-ai încantat albastrul ochilor mei cu apusul căpruiului tău. Mâine nu ştiu ce va fi, dacă tu, siluetă celestă vei amesteca un albastru şi-un căprui, dacă ne vom intersecta, cumva, poate doar în mintea mea...Poate-ţi par exuberantă, poate complicată, poate sofisticată, poate mofturoasă...sunt doar sfioasă. Sa fiu bravă mi-aş dori, pentru a suporta silueta ta diafană. Să suport ideea ca tu eşti un Luceafar de neatins, iar eu nu Cătălina, ci Cătalin, acel copil de pripas.
     .Când nu te văd, mi te imaginez: Tu, contemplându-mă cu duioşie si admiraţie, iar eu tăcută, ascultându-te docilă, iubindu-te  cu evlavie şi francheţe. Tu integru şi infailibil, iar eu cu al meu chip livid şi mucalit să te sorb la infinit. Mi te imaginez în braţele mele, al meu, eu stăpâna ta...tu copilul meu...dar toate-s în zadar...mai ai şi alţi copii. Nu pot fi doar eu copilul tău.




                                                                       Cu dragoste,
                                                                               Sidonia.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Drama copilului prost!

     Sub ceas deşteptător, encore, aştept istovită de-un drag dor, sub ochiul meu cercetător, ascunsă într-un fad decor, celula doi dintr-un tendon, sunt eu, mic observator, tu marele bardor, m-ai fragmentat aleator,  mă joci asurzitor ca un cascador, eu fac dragoste si nu amor.
     Te-am cunoscut într-un tramvai mocnit ,şi aproape c-am fugit, şi ce să vezi?...m-am pitulit...de tine,de mine, la infinit, mi-ai zis că nu m-am definit...şi ce să vezi?...n-am mai fugit...m-am adăpostit subit..aşa,...la infinit, cred că m-am pripit....ai fi fost un perfect iubit.
     Te-am cunoscut , să vezi, din întamplare..., ba nu mint...prin contemplare...erai asa cimentat printr-o mirare...erai tu...părintele meu spiritual, extrem de intelectual, imi esti iubitul actual ce mă cauţi anual...ţi-aduci aminte?...cum mă apostrofai simpatic?...tu înalt, sfios, dogmatic...apostrofai timpul meu static, şi practic, timpul nu e static...:ma mângâi şi mă cerţi, mă baţi şi mă ierţi, mă împarţi şi poate marţi noi suntem fraţi, dar nu marţi..că e marţi şi vrei să mă împarti, ai mila te rog, să nu mă desparţi!
     Mă priveşti mereu sub ochi de cheie, mă îneci cu straie grele, şi iernile sunt rele, iar haitele de iele, ele, iau ADN-ul meu din ele, şi mă apostrofezi barbar: "Eşti copila, nu femeie!"
                   
                                                                                                       Cu dragoste,
                                                                                                                 Sidonia.