Domnului X, cu dragoste!

     "Problema poate fi abordată din mai multe unghiuri, depinde cum priveşti tu"...muţenie pe fundalul meu...surditate... " poţi încerca să apelezi şi la acestea, s-ar putea să găseşti ceva totuşi"... iarăşi muţenie pe fundalul meu...surditate..."iar mai departe vom vedea, măcar rezolvă ceea ce ţi-am zis până acum"...surditate...muţenie...pauză...linişte..."Mă auzi? Ai fost atentă la ce ti -am zis?"...Aproape mă trezisem...""Da, da, desigur, am auzit ceea ce aţi spus."..Fusesem atentă pe naiba, habar nu aveam ce spusese. "Bun deci atunci putem continua?", spuse el. "Da, da desigur, i-am răspuns." "Bun deci, vom continua de la..."...muţenie, surditate, pauză. 

     Fantastic! Priveam cum buzele crispate i se mişcau, dar nu puteam auzi ce spune. Cum puteam să aud ce spune când eu eram concentrată la el, visam deja. Vorbea sacadat, avea un vocabular îngrijit, chipul cu trăsături franţizeşzi, italieneşti şi chiar ruseşti. Avea un chip cu totul neobijnuit. Era o prezenţă cu totul neobijnuită. Ochii săi  erau zaţul cafelei mele de dimineaţă, genele sale lungi  şi dese făceau invidios orice rimel, iar deasupra buzei superioare se vedeau a răsări câteva fire de mustaţă. Un domn atât de inteligent, de distins, de aparte...de interesant. Inteligenţa sa mă făcuse să îl plac...asta mă atrăsese iniţial la el. Când l-am cunoscut se prezentase promt şi degajat: "Mă numesc domnul X...Sunt...". La acea vreme nu îl luasem în seamă...Aveam alte gusturi la bărbaţi pe atunci. Inteligenţa sa m-a lovit ca o lopată în ceafa. Nu aveai cum să nu-ţi placă. O persoană atât de interesantă, de abstractă. Încă bolboroseşte ceva acolo...nu-l aud! Mai dau  şi eu din cap din când în când, în semn de "da", ca să îi las impresia că îl urmăresc. Îl urmăresc...dar pe el, gesturile sale, mimica feţei, călduroasa sa voce. Îşi mişca mâinile fastidios, buzele le frământa simultan, ochii se plimbă când la mine, când în neant. Habar nu are ce simt pentru el! Mă fâstâcesc mereu în prezenţa sa, mă bâlbâi, nu pot scoate 2 vorbe inteligente, nici măcar două cuvinte mai elevate...Ce frustrant!

     "Deci artele plastice nu sunt accesibile oricui şi oricum...cum ţi-am zis mai devreme...Talentul nu îl ai, ci îl eşti!" Eu doar îl aprobam...da...da...da! Nu îi mai puteam suporta prezenţa, trebuia să fug de acolo.  "Mă scuzaţi că vă întrerupt....trebuie să plec, am o problemă" .Mi-a zâmbit sfidător şi cu subînţeles. "Desigur, te înţeleg!" "La revedere!", atât am mai apucat să îi spun. Am alergat spre casă: nu m-a interesat că ploua torenţial...ca mă ploua torenţial...că plouam torenţial. Am fugit acasă ca şi cum eram alergată, am urcat scările blocului, am fugit în camera mea şi mi-am măzgălit pereţii...

                                                                    Cu dragoste,
                                                                             Sidonia.