Don Caffe

     Îmi beam liniştită caffe latte-ul, răsfoind anevoios o revistă pentru femei. Observasem deja, cum de la masa alăturată nu mă scăpai din priviri. Mă atrăgeai, de ce să mint? Erai înalt, nu te puteam ajunge nici cu cele mai dospite tocuri ale mele, părul negru castaniu aranjat aşa natural, parcă ciufulit, ochi căprui, dar nu orice căprui; defapt nu cred că nuanţa era problema ci forma ochilor şi modul tău de a privi , parcă mirat, parcă hulpav. Deasupra şi dedesubtul buzelor perfect conturate răsărea un cioc atent schiţat. Erai patronul cafenelei, dar tu nu ştiai că eu ştiu. Nici nu ştiam cum te cheamă. Auzisem doar că erai dorit de nenumărate femei, şi pe bună dreptate.  Auzisem doar că eşti uşor fustangiu, uşor flatant, uşor fatal. Te doream şi nu te doream. Mă enerva genul tău de bărbat... "Sărut mâinile!", mi-ai spus. Am rămas mirată şi docilă în faţa impunătorului "TU". "-Vă deranjează dacă mă aşez la masa dumneavoastră?" Trecuseră câteva clipe de ezitare în care eu nu-mi găseam cuvintele, gândeam o frază inteligentă pe care să ţi-o trântesc ironic, să te fac să-ţi închizi gura. N-am putut gândi nimic coerent. "- Nu, nu mă deranjează, ia loc!" Eram furioasă pe mine că te poftisem la dreapta mea. Mă enerva şi totuşi îmi plăcea limbajul tău excesiv de politicos. Au trecut câteva clipe bune în care a domnit lacomă liniştea. Te contemplam cu privirea, erai atât de frumos! Privindu-te îmi amintisem nişte versuri semnificative din "Luceafărul" lui Eminescu. "O, eşti frumos cum numa-n vis /Un înger se arată" , urmate mai apoi de "O, eşti frumos cum numa-n vis /Un demon se arată." Asta înfăţişai tu...un chip angelic, un chip demonic, un bărbat sensibil, un bărbat cuceritor. Şi desigur dragul meu că " pe calea ce-ai dechis/ N-oi merge niciodată!" ...tăcere...
     "-Aşteptaţi pe cineva?", m-ai întrebat hotărît. "-Da, aştept o prietenă", ţi-am răspuns leşinat. Te priveam, te contemplam....Erai atât de frumos! Erai întruchiparea perfecţiunii masculine. Mereu am considerat bărbaţii o specie frumoasă, mereu mulţumeam mental lui Deus că v-a creat. Ce-ar fi viaţa fără voi? Când v-a creat, a ştiut ce creează? Fiinţe mistice şi minunate ce sunteţi!

     Tu beai sofisticat un espresso, iar eu mă îndulceam relativ cu al meu caffe latte. Am vorbit câteva minute, nu-ţi mai puteam suporta prezenţa. Ştiam că dacă voi mai rămîne voi cădea în capcana ta. M-am ridicat ager, am lăsat plata pe masă, m-am scuzat de brusca mea pornire şi am dat să plec.  M-ai prins de mână, mi-ai înapoiat banii şi mi-ai zis că e din partea casei. Te-am privit naivă şi grăbită să fug de acolo. "-Cum te numeşti?", m-ai întrebat. "-Emanuela." După aceea am plecat. Am hoinărit prin oraş dându-mi seama că şi uitasem să te întreb cum te numeşti. Nu-i nimic! te-am botezat eu:"Don Caffe", aşa ţi-am spus...

                                                                                                    Cu dragoste,

                                                                                                           Sidonia.