La vie en rose...

     "Mademoiselle!...Votre muchoir!" ...Nici astăzi nu mi-am dat seama de ce, dar ştiam că acele cuvinte îmi sunt adresate. Oprindu-mă pentru o secundă din discuţia frenetică pe care o aveam cu părinţii mei, mi-am întors chipul către gura ce rostise acele cuvinte impozante. Atunci te-am văzut prima dată Henri! Am rămas blocată, nu doar pentru faptul că aveai nişte trăsaturi aparte, ci pentru că îmi stârniseşi interesul pe loc. Şi întradevăr, îmi căzuse batista. Batista mea de satin alb, crosetată în colţul drept sus de către bunica mea. Îmi croşetase o raţă cu pălărie boemă şi umbrelă. "Votre muchoir mademoiselle!". Te-am privit năucă şi inertă! Mon Dieu, nu erai perfect, erai sublim! Devenisem palidă, uimită de juneţea ta nonşalantă, de aerul tău boem, încât tot ce am putut spune a fost un searbăd şi mort "Merci!" M-ai aprobat gentil, din cap, semn că înţeleseseşi. Te-am aprobat şi eu deasemenea, după care mi-am reluat plimbarea cu ai mei, revenind la discuţia agitată ce ne acaparase.Mi-am întors privirea...dar tu nu. Plecaseşi parcă nepăsător, parcă nu mă văzuseşi.

     Trecuseră zile de la acel fericit moment...nu te mai văzusem. Deseori mă plimbam singură, parcă de nebună pe străzile Parisului sperând că te voi vedea, Domnul meu. Era toamna lui septembrie 1959. Venisem  pentru prima dată în Paris. Mama era franţuzoaica, iar tata neamţ. Înainte de izbucnirea războiului, au decis să plece în Germania. Eu mă născusem doi ani mai târziu, în Germania. Învăţasem ambele limbi, atât franceză cât şi germană. Era prima dată când venisem în Franţa, în Paris. Mi se părea mirific acest oraş placat cu dragoste...multă dragoste.

     Te căutam deseori parcă pe srăzi, fără vreun succes. Mă plimbam aiurea şi mă gândeam la tine, Domnul meu. Au trecut zile...zile nenumărate, până când, într-o zi... te găsisem. Erai atât de mic. Erai în atelierul tău. Îţi pictai cu atâta grijă şi iscusinţă tablourile, păreai un profesionist. Te-am următit Henri! Am stat şase ore în ziua aceea...doar să te privesc pe tine...şi pe mâinile tale agere şi semeţe. Te privisem pe geamul ce-l uitaseşi întredeschis. Mon Dieu! Ce frumos erai! Am aşteptat...te-am aşteptat. Aşteptam să pleci din atelier, să-ţi ies în cale, să te privesc, să mă priveşti, să ne îndrăgostim. Când am auzit uşa deschizându-se, mă ridicasem grăbită în picioare., mais en vain. Erai aşteptat! Era o domnişoară de vârsta ta, mult mai mare ca mine. Mon Dieu!Era aşa frumoasă! Cum puteam eu concura cu ea, Henri? Pentru tine eram doar o copilă. Ai plecat cu ea, şi dus ai fost.

     Cu toate acestea nu încetasem să te privesc..pe geamul acela întredeschis, pe care mai târziu am înţeles că tu îl lăsai intenţionat aşa ca să faci loc fumului de ţigară. Eu îţi inspiram tot fumul ăla Henri, dar nu-mi păsa, îl consideram sărutul tău, plămădise şi se născuse din gura ta. Şi numai Deus ştia cât uram ţigările. Zilele s-au scurs aşa în luni Henri...două luni...aceeaşi poveste: eu privindu-te naivă şi îndrăgostită, fugind de acasă, primind cu patimă reproşurile tatei şi ciufulelile mamei, devenise o rutină distractivă;Ea aşteptându-te în fiecare zi; şi plecaţi şi duşi eraţi! Mon Dieu, cât de frumoasă era! Dar toată aşteptarea aceasta avea să se sfârşească. Te priveam ca în fiecare zi, dar ceva se schimbase în tine. Erai agitat, fumai mai mult decât deobicei, rupeai tot ce pictai, repetai incontinuu "merde, merde, merde". Nu ştiam ce e cu tine, credeam că eşti bolnav. Vroiam să ţip la tine " Regardez-moi!", şi speram că îţi va trece...

     Într-o zi friguroasă de decembrie, te priveam ca deobicei, nevos, acid, palid. Mă pregăteam sa mă retrag de la fereastra ta, cand am alunecat şi am cazut peste nişte oale vechi de lut. Penibilul se întâmplase. Făcusem un zgomot puternic. Mi-am ridicat privirea din prăfuiala-mi împiedicată ce-o creasem şi ţi-am întâlnit cele două mure-ochii. M-ai privit încruntat, maniac, speriat, mirat, ponderat, pedant, patetic, afectat.... "Excusez-moi monsieur! Je...je..." Nu ştiam cum să mă scuz. Tot ce ai exclamat a fost drăgăstosul "merde!"." Poftim?," te-am întrebat. " "Tu eşti ceea ce aşteptam." Mă simţisem flatată şi exaltată, crezusem că în sfârşit te îndrăgostisem... Mi-ai dat întalnire a doua zi...venisem fără ezitare., furisându-mă de acasă, cu o conştiinţă împăcată a ccea ce avea să urmeze din partea alor mei, devenise ca o comedie. M-ai dus pe malul Senei, mi-ai dezgolit umerii şi mi-ai spus să fiu senzuală. Aveai să mă pictezi.Aveam să fiu pictura ta. În timp ce mă contemplai pe pânză, îţi amintisem de prima noastră întâlnire, când îmi pierdusem batista. Mi-ai zis că nu-ţi aminteşti nimic. "De ce nu te-ai gândit atunci să mă puctezi?"..."Atunci nu aveam nevoie!", asta mi-ai răspuns. Atunci înţelesesem că nu puteam concura cu frumuşica ta. Eu eram o copilă, tu un bărbat.......... "Merde!Merde!!!", ţipaseşi inspăimântător, în timp ce eu îţi povesteam..."Fii mai senzuală, mai docilă, mai puternică!Te pictez, nu te spânzur!" Mă uitam uimită la tine, iar când ţi-am zis că plec te-ai năpustit asupra mea şi m-ai sarutat. Aveam pe 18 ani atunci. M-ai sarutat ca un animal, te-am pălmuit fantastic, mi-ai dezgolit şi mai tare umerii, şi mi-ai udat câteva şuviţe de păr cu Sena. Aveam lacrimi în colţul ochilor, eram nevoasa, ba nu, furioasă pe tine, mă simţeam stăpână pe mine. M-ai pictat...o zi întreagă Henri...si a douaa zi tot întreagă, tot sărutându-mă ca un animal, tot pălmuindu-te,  a treia zi deasemenea. A treia zi terminaseşi tabloul. A patra zi ne-am întâlnit la tine în atelier. Îţi etalai mândria de bivol, "cu un asemenea tablou voi cuceri lumea", aşa spuneai. Atunci mi-am dat seama că fusesem doar un şablon, nu tezisem nimic în tine Henri, decât dorinţa de a zăpăci lumea cu cel mai frumos tablou. Am ascultat Edith Piaf în acea seară, am dansat dement, te călcam întenţionat pe picioare...simţeam nevoia să ţi-o plătesc. M-ai chemat şi următoarea zi la tine...n-am mai venit. N-am mai vrut. Fuseseşi un mort frumos.De atunci te pictez în fiecare zi...în fiecare zi...mintal. A 11a zi m-am întors înapoi în Germania cu părinţii.

     Şi aşa fusese Henri...Henri Dubois. Tabloul meu te făcuse celebru, am fost cea mai faimoasă pictură a ta. Acum e păstrată bine undeva, într-un muzeu parizian. Din culpa ta ajunsesem să urăsc pictura, picturile...singura pictură care o veneram era cea care mi-o închinaseşi mie: "Mademoiselle Sophie"..."Mademoiselle Sophie" te-a consacrat Henri, mon cher!

                                                                                              Avec amour, ta petite Sophie!

                                                                                        Cu dragoste,

                                                                                                Sidonia.