Cum se desmărgineşte eu de "EU".

      Când e frig, când seară...când e cald, când zbiară. Când sufletul mi-e mucalit, când pângărit. Când seara e seară şi iarna e iarnă. ......Într-o zi l-am întrebat pe Dumnezeu....Cum se desmărgineşte eu de  "EU" ?

     Cum se face eul mototolit, cum se rupe paradoxul, când e desăvârşirea desăvârşire, cum mucegăieşte sufeltul, cum  de se face el aşa mare şi slab, cum se face din întuneric lumina?

     M-ai privit in ochi ultima oară şi ţi-am sărutat fruntea frumoasă şi negricioasă. Ai plecat...nu ştiu unde. Tu vei ştii mai bine. Cu toate că ochii mei plouă, mă gândesc la voi şi mă voi gândi mereu. De ce trebuie să renunţăm mereu la cele dragi? Mereu ne vom intersecta, dar cândva veţi pleca...cândva voi pleca şi eu, la rândul meu, făcând alţi ochi să plouă. Scriu şi plând...plâng şi scriu.....Mi-e trist şi sufletul... asemenea şi casa sa. De ce trebuie să renunţăm mereu la cele dragi?

     Cum se desmărgineşte eu de  "EU"? Aşa l-am întrebat pe Dumnezeu...Sufletul e greu...mereu, mai dă din când în când câte-un rateu, mai umblă şi poznaş şi teleleu, aspiră să se înalţe asemeni uni zmeu, sunt eu cu EU închisă în al său cupeu, amintiri dintr-un clişeu, mai las adânc să sape câte-un decolteu, mai răsare câte un deşeu,  plânge şi devine semigreu, încrezut ca un yankeu, doreşte să se-mbrace-n semizeu, nesăbuit ca un ateu, se întreabă mai mereu....De ce se desmărgineşte eu de "EU"?

                                                                                                   Cu dragoste,

                                                                                                           Izabela.