Paris Je T'aime!

      Poc! ...Trosc!...Poc! M-am împiedicat în faţa ta. Ai fost atât de draguţ şi m-ai ajutat să mă ridic. Îmi rupsesem dresurile în genunchi. Purtam tocuri înalte...atât de înalte, încât eram cu un cap mai lungă decât tine. Ai fost atât de drăguţ, încât te-ai oferit să îmi cumperi dresuri noi. Am mers într-un restaurant să bem o cafea ca să îmi pot schimba dresurile în toaleta acestuia. Aveam genunchii jerpeliţi, şi totuşi mi-ai zis că sunt frumoşi,că sunt frumoasă. Aveam 22 de ani la acea vreme. Plecasem in Paris cu o bursă de studii pentru patru luni. Era 27 ianurie, şi doar câteva grade în minus. Pe 28 urma să mă reîntorc în ţară. 

   Te chema Joseph Vincent Gauthier .Te-ai prezentat în timp ce ne îndreptam spre cafenea. Aveai undeva pe la 30 de ani, nu depaşeai 1.72m, erai scund pentru un bărbat. Aveai ochii de un negru tulburător, si părul deasemenea. Aveai un ten fin şi bărbierit cu precizie, mustaţa sau barba nu aveau ce căuta pe chipul acela diafan. Erai profesor de filosofie la o universitate căreia oricum nu i-am reţinut numele. Erai flatant de inteligent, de deschis, de intangibil.   Îţi spuneam Joseph, îmi placea.   Eu nu ţi-am spus niciodată cum mă numesc, te-am  rugat pe tine să îmi alegi un nume parizian, care credeai tu că mi s-ar potrivi...mi-ai spus Madeleine...Madeleine Gauthier. Mie personal îmi veniseră în minte madelenele din Romania, acele prajiturele mici cu ciocolată .M-ai reprobat de îndată. Mi-ai spus că este cel mai cast nume care îmbracă cele mai frumoase femei...si nu frumuseţi tipice, ci doar exclusiv pe cele atipice. Am zâmbit fantastic, mă flataseşi considerabil. Ne-am băut cafeaua într-o linişte gălăgioasă, intr-un vortex de priviri de admiraţie, atingându-ne din când în când mâinile. Atunci am observat că aveai un deget lipsă. Joseph, ai fost perfect! Am aflat mai multe unul despre altul, dar nu atât de multe încât să ne cunoaştem prea tare...atât cât trebuie.

     Ne-am plimbat ore în şir prin Paris, mi-ai arătat numerose locuri frumoase. Mi-ai povestit filosofic, m-ai uimit, m-ai îmbătat, mă îndrăgostiseşi. Când a apus soarele mi-ai spus că aşa apune şi dragostea...când ţi-e ziua mai dragă. Am mers la tine acasă. Un cămin modest, dar primitor. M-ai uimit cu mirifica ta colecţie de cărţi, cu tablourile pictate de tine, cu superba ta colecţie de maşini de porţelan. Îmi spuneai "la  blond poupée". Aveam părul blond, ochii albaştri şi eram doar cu 2 cm mai măruntă decât tine(fără tocuri). Mă incita faptul că erai scund, şi că îmi ajungeai până la gât. După vreo oră de conversaţie ne-am sărutat, ne-am privit, ne-am admirat, ne-am iubit. Inimile noastre încetaseră să fie ascetice, se duplicaseră. Am petrecut împreună 24 de ore...mi s-au părut o eternitate. Ţi-am spus temerile mele, mi-ai spus visele tale, mi-ai suportat copilăriile, ti-am adorat francheţea, am ascultat radio împreună şi am comentat sarcastic, am râs de filmele nereuşite, am studiat toţi filosofii, mi-ai făcut unghiile şi mi-ai tăiat o suviţă din păr, ţi-am confiscat o maşină din colecţie, mi-ai cumpărat un fular turcoaz, ţi-am făcut dezordine în casă, te-am muşcat de braţe, m-ai tras de păr, ne-am jucat ascunsa, am dansat salsa, ţi-am rupt ţigările, ne-am măzgălit cu pixul, ţi-am pictat pereţii, am ţipat unul către altul, mi-ai făcut micul dejun, m-ai ajutat să împachetez...până a venit frigul. 

     M-ai condus la aeroport pe 28. Nu am regretat nimic niciodată. Aşteptam să zici ceva...n-ai zis nimic. Aşteptai să zic ceva...n-am zis nimic. Mă îndepărtam încet de tine...încet. Te-am auzit spunând:"Bientôt je serai près!" ...Nu ştiu ce i-am răspuns...

                                                                                                  Cu dragoste,
                                                                                                           Ema.