Un 8 dărmat

     Noi de aici vedem doar Pământul, din avion vedem cerul, norii, din navele spaţiale cosmonauţii văd universul...şi dincolo de univers ce e? Cum se poate defini infinitul? În esenţă ce e acesta? Cum arată el?  Sunt asemeni acelei fetiţe din reclama de la Dr. Oetker, care se minuna astfel: "Cât de mare o fi un ou mic? Prin ce minune se-ntăreşte frişca asta? Şi mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?" Sunt doar câteva întrebări fără sens, dar la care copila dorea nespus de tare un răspuns. Aşa şi eu...lipsită de sens vreau un răspuns...si la urma urmei, la ce mi-ar servi?

     Într-una din cărţile sale, Eliade spunea astfel: "...sunt furios pe savanţi că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt de două-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit când credeam că e fără limite, decât acum când m-au silit să aflu că e doar o pojghiţă şi dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de porcării mortale, iradiaţii care ar ucide într-o clipă pe oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat?  Că suntem prizonieri într-un ocean de gaze."

     Adevărat! Ne simţim prizonieri, îngustaţi de limite. Probabil ,dacă aş afla ce e infinitul aş fi dezamăgită...esenţa e să-i păstrezi misterul. Poate de aceea nu ne e dat să ştim...altfel n-am mai preţui viaţa la fel de mult. Esenţa e să-i păstrezi misterul.

De ce mucegăiesc măslinele...

     De ce iubesc animalele? Simplu! Vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău următoarea asemănare, alăturare. Le iubesc pentru simplul fapt că îmi aduc aminte de copii, copii care am fost şi noi cândva. Asemeni copiilor, ele sunt angelice, celeste, pure, gingaşe, dragălaşe prin poznele lor, energice. Au aceeaşi privire drăgălaşă, liniştitoare, se smiorcăie şi fac atâta caz şi pentru cea mai mică durere, pentru că sunt dezorientate, pentru că suferă cu sinceritate, pentru că ne zâmbesc şi ne fac ziua mai frumoasă atunci când alţii ne-o strică, pentru că simt atunci când suferim şi ni se alătură, pentru că fac dezordine lăsând curăţenie în sufletele şi-n inimile noastre, pentru că le doboară singurătatea. Nimănui nu-i place singurătatea. Orice animal părăsit, că şi orice copil părăsit se simte dezolat, dezorientat, dorind să se agaţe de oice firicel de speranţă, de orice gând că singurătatea se   va sfârşi. Nimeni nu-şi doreşte să fie singur.

     Sufletele mucegăiesc de la un singur lucru: singurătate. Copil, adult sau bătrân...toate. Avem nevoie de perspective, de idei, de dragoste...şi mai presus de toate...de noi...altfel mucegăim în noi, prin noi.

     Copii, adulţi, bătrâni, animale şi plante....sunteţi deosebiţi!

Scrisoare de adio

     Au trecut anii, clipele şi noi odată cu ele. Te-am privit cum ai crescut, cum scuturai din năsuc, cât de suparată erai când te pupam pe fruntea-ţi mătăsoasă, mototolindu-te cu iubirea mea sufocantă,  iar tu spălându-te ori de câte ori îţi aşterneam pupicei naivi pe întreaga ta blăniţă. Te-am privit cum ţi se lungeau mustăţile, cât de bucuroasă erai când îţi dădeam ou fiert şi-ţi cumpăram susan cu miere, cum trăgeai nervoasă în fiecare searaă de gratiile cuştii, anunţându-mă practic că tu vrei afară. Te-am privit cum te murdareai de ciocolată la botic, cum băgai hârtii şi mâncare în guşuliţă...mai mai că-ţi pocnea, cum te îngropai în rumeguş, cum te bucurai de soare şi de iarbă, cum te înconvoiai pe tuburile tale dragi.

     Te-am primit în friguroasa zi de 11 februarie 2009. Erai micuţă şi speriată într-un colţ al cuştii. Erai foarte fricoasă atunci, şi chiar m-ai şi muşcat, dar nu m-am supărat. Te-am îmblânzit imediat pentru că te iubeam enorm. La început eram contrariată, nu ştiam cum să mă port cu ceva aşa de  mic, gingaş şi firav. Mă jucam ore în şir cu tine. Te băgam pe un crac al pantalonului şi ieşeai pe celălalt, te gâdilam pe burtică, te aruncam în sus sus de tot şi te prindeam(te cam speriai atunci, dar nu te-am scăpat măcar o dată), îţi sărutam fruntea şi  ochişorii, mă miram mereu de mînuţele tale în miniatura(care aveau tot 5 degete ca şi ale mele) cum sunt ele aşa de mici şi puternice, în comparaţie cu ale mele mari şi slabe. Cu timpul tu ai crescut, n-ai mai încăput în cuşca ta de copil, ţi-am cumpărai alta mult mai mare, cu tuburi şi rotiţa(pe care n-ai folosit-o vreodată puturoaso) , iau după aceea ţi-am tot mărit spaţiul cu alte cuşti. 

     Am făcut multe împreună. Mi-ai ros coperţile groase ale dicţionarului meu de fraceză(dicţionar de vreo 40 de ani; nu m-am supărat, să ştii), te frământam mereu în mânuţe şi mă miram cât de grăsuţă eşti(toţi se mirau de tine că erai aşa dezvoltată, te confundau cu un porcuşor de Guineea), îmi furai constant din ciocolata de pe biroul meu, te prindeam în mâini, te aşezam pe covor şi-ţi spuneam:"Fiinţă mica, fă-te mare!"; dar tu nu te faceai mai mare. Te puneam în patul meu şi-ţi povesteam de ale mele, tu nu înţelegeai nimic desigur, te alintam cu cei mai nostimi termeni, te adoram, erai martoră la micuţele mele suferinţe, însă îmi era deajuns să te privesc şi toate treceau. Mi-ai ros canapeaua, dar nu m-am supărat, te alintam şi-ţi spuneam: "O fiinţă atât de mică, şi-o iubire atât de mare!", mi-ai ros pături, perne şi un pic de bibliotecă, te trăgeam mereu de nasucul acela mic şi adorabil, îmi plăcea să te necăjesc, mi-ai făcut o gaură în perete(numai eu ştiu de ea, nu-i bai, nu m-am supărat), îţi dădeam drumu prin curte să te bucuri de natură, însă te păzeam atentă din spate de o eventuală pisică hulpavă, îmi lingeai degetele în timp ce-ţi dădeam finetti, mă împingeai cu boticul ori de câte ori nu-ţi convenea ceva, îţi făceam cu drag curăţenie şi mă bucuram să te vad fericită în noul aşternut, te speriai mereu de un anumit sunet scos de buzele mele(îmi placea să fac asta, erai drăgălaşă foc în sperietura ta), îţi curăţai urechile cu cu picioruş prins în cele 2 mânuţe firave, te spălam cu un şerveţel umed şi de uscam cu foehn-ul(ce mutre făceai când simţeai acel aer cald), te iubeam şi mă iubeai...Dar tu a trebuit să îmbătrâneşti şi să te îmbolnăveşti. Ai început să slăbeşti, să te schimbi, să ţi se micşoreze ochii aceia ce cândva erau două bobiţe de piper, şi într-un final ai permis parşivei morţi să mi te fure. Te-am privit cum te scurgeai speriată în braţele morţii, şi am plâns...am plâns o zi întreagă...şi-am să mai plâng.

     Te-am privit cum ai crescut, cum alergai, cum te crispai, cum te bucurai, te-am privit cum te spălai cu o precizie impresionantă, cum spărgeai seminţe ca o ţaţă, cum te ascundeai, cum beai apă cu limbuţa ta nostimă, cum îţi făceai culcuşul, te-am privit cum ai îmbătrânit, cum te-ai îmbolnăvit şi cum ai murit...

                                                                                                      Cu dragoste,
                                                                                                             Iza Ta!

De vorbă cu Buddha

     Am convenit cu mine însămi că trebuie să abdic de la suferinţă. Am convenit că trebuie să încetez cu tristeţea, depresia şi frustrarea. Am convenit că trebui să înţeleg viaţa printr-o altă formă, mai spirituală. Am convenit că trebuie să fiu nulă cu ceea ce e în jurul meu. Am convenit că trebuie să accept lucrurile aşa cum sunt. Am convenit că trebuie să încetez să mai visez, să incetez să-mi mai doresc, să încetez din simţuri.

     Într-o astfel de perioadă am decis că trebuie să înţeleg mai bine budismul. Desigur, un Buddha n-am să fiu niciodată, sunt prea slabă şi nevrednică să pot atinge un aşa statut măreţ. Am mai discutat cu prieteni despre budism, despre iluminare şi despre cum fericirea absolută nu există. Îmi aduc aminte cât de intrigată şi pornită am fost când, cineva cu care vorbeam despre budism mi-a spus că fericirea absolută nu există şi că trebuie să încetăm a ne ataşa de oameni, animale, obiecte, senzaţii...Mi se părea absurd şi nu găseam un scop al vieţii. Am certat atunci acea persoană şi am contrazis-o. Mi se păruse derizoriu ce spusese. Cu timpul am înţeles că pe undeva avea dreptate. Noi tindem să ne ataşăm, să ne legăm de persoane, animale, obiecte, senzaţii, şi să scotocim fericirea în şi din ele. O singură fericire atrage zece nefericiri, suferinţe după ea. O iluzorie fericire apare cu un sac de nefericiri după ea. Pentru că fericirea naşte suferinţă, iar atât timp cât noi o vom căuta în chestiuni materiale şi pământeşti n-o vom găsi. Trebuie să găsim iluminarea. Dar desigur, cât de puternic să fii să faci lucrul ăsta? De aceea n-am dat dreptate totală persoanei respective. Cum să nu te ataşezi sufleteşte de familie, de animăluţele pe care le ai? La obiecte şi senzaţii se poate renunţa printr-o educaţie corespunzătoare. Dar la celalalte doua, cum? Eu n-aş putea.

     De accea am convenit că trebuie să renunţ pentru moment la dorinţe, aspiraţii, visuri, obiecte, împliniri....trebuie să caut să mă desăvârşesc, să mă desmărginesc eu de EU. Trebuie să apuc de degetul cel mic iluminarea. Trebuie să abdic de la mine însămi.

                                                                                                                   Cu dragoste,

                                                                                                                            Izabela.

Lecţia de franceză

     Seduc...seduc bărbat, seduc femeie...seduc copil, seduc floare...seduc. Seduc ploaie, seduc soare si noapte...seduc mulţime, seduc singurătate, seduc fluturi şi frunze, seduc...

     Unii s-au năsut să fie pictori extraordinari, să uimeacsa cu picturile lor; unii s-au născut să fie mari cercetătoti, să înmărmurească o întreagă planetă prin invenţiile şi descoperirile lor; unii s-au născut să fie scriitori talentaţi cu mâini semeţe, scriitori ce au trezit emoţii delicate în cititorii frumoaselor lor cărţi; unii s-au născut să fie muzicieni şi să ridice aplauzele a milioane de persoane...Dar eu? Eu ce m-am născut să fiu? N-am luat lecţii de balet, nici de pian, ori de vioară; nu m-am născut cu o voce impresionantă, defapt n-am voce deloc, mânuţele mele n-au fost suficient de talentate încât să picteze tablouri frumoase. Eu ce m-am născut să fiu? Eu m-am născut să seduc...cel puţin aşa cred. Nu mă refer la acea seducţie grosolană, lubrică, measchină(pe care greşesc numind-o seducţie, ci mai degrabă vulgaritate), ci la acea seducţie care îndrăgosteşte, de care nu te saturi să fii învăluit. Ador să seduc, să plac, să distrez. "Dacă aş fi silită să aleg între inteligenţă, darul scrisului şi frumuseţe, aş alege fără ezitare frumuseţea. Superficialitate? Nicidecum! Feminitate în lege!" Asta spunea eroina lui Mihail Drumeş, Anda Bădeanu, în "Scrisoare de dragoste". Acesta este şi crezul meu...crezul meu feminin.

     Seduc...seduc bărbat, seduc femeie...seduc copil, seduc floare...seduc. Seduc ploaie, seduc soare si noapte...seduc mulţime, seduc singurătate, seduc fluturi şi frunze, seduc...

     
                                                                                         Cu dragoste,
                                                                                                 Sidonia.

Letargie, extaz şi un soi de dragoste...

     Păşeam trufaşă şi de ce nu arogantă prin faţa ta. Adevarul e că-mi placea nespus să te stârnesc. Purtam o rochie dantelată toată, până la genunchi( întotdeauna am fost de părere că femeile sunt mult mai interesante îmbrăcate, acoperite, decât dezbrăcate),elegantă, pe corp, iar părul mi-l prinsesem în sus, înspre creştetul capului, lăsând să se vadă jucăuşe câteva fire ondulate. În seara aceea am avut ochii de un albastru de voroneţ...ţi se păreau intrigant de mistici. Îmi sărutai deseori mâinile micuţe, iar eu îţi contemplam privirea ta demonică în timp ce tu făceai acest gest. Doream să par apatică în faţa privirii şi prezenţei acelea impozante, însă m-am scurs precum un râu la picioarele tale. Cu toate acestea, nu ţi-am permis să si bei din acel râu, erai fructul interzis.

     Am dansat aproape toată noaptea atunci, alături de tine, tu încercând să mă cuprinzi în braţe, iar eu furisându-mă ilar de sub ele. Încercai să mă săruţi , iar eu te evitam. Imi doream şi eu desigur acest lucru, dar cum iţi puteam permite? M-am dorit a rămâne o misterioasă în faţa ta. Mă măsurai din cap până în picioare cu aceeaşi privire demonică şi uşor hulpavă, care mă speria, mă consuma, mă fascina, mă ruşina, mă decima, mă suprima şi totuşi mă consacra. Puteam abdica la mine însămi în astfel de momente, dar n-am făcut-o. Am dansat ca o nebună toată noaptea, am dansat alături de tine. Erai atrăgător,cuceritor, dar n-am vrut decât să rămân o nimfă pentru tine...Ştii ce fac ielele nu? Tu nu doar că ai avut tupeul să priveşti una, ci ai şi dansat cu ea, în dansul ei celest şi intezis. Ştii ce fac ielele, nu? Ele nu sărută bărbaţii, nu le vorbesc, nu le oferă siguranţa continuităţii, nu-i omoară. Ele fac cel mai intransigent şi mai semeţ gest: ÎI MARCHEAZĂ. 

     Spre ultimile tale gesturi despotice de a ma înlanţui cu şerpii tai- braţele, te-am împins, te-am apostrofat, şi nu ştiu de ce am facut asta, dar mi-am desfacut parul, lăsându-l să cadă şiroaie pe spatele meu uşor dezgolit de vicleana rochie. Atunci mi-ai spus că nu aparţin acestei lumi, că sunt o himeră. Am zâmbit uşor perfid. În clipele tale de neatenţie am plecat, m-am strecurat ca un duh, fără să mă observi. Am fostc e ţi-ai dorit... o himeră.





                                                                          Cu dragoste,
                                                                            Sidonia.