De ce iubesc animalele? Simplu! Vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău următoarea asemănare, alăturare. Le iubesc pentru simplul fapt că îmi aduc aminte de copii, copii care am fost şi noi cândva. Asemeni copiilor, ele sunt angelice, celeste, pure, gingaşe, dragălaşe prin poznele lor, energice. Au aceeaşi privire drăgălaşă, liniştitoare, se smiorcăie şi fac atâta caz şi pentru cea mai mică durere, pentru că sunt dezorientate, pentru că suferă cu sinceritate, pentru că ne zâmbesc şi ne fac ziua mai frumoasă atunci când alţii ne-o strică, pentru că simt atunci când suferim şi ni se alătură, pentru că fac dezordine lăsând curăţenie în sufletele şi-n inimile noastre, pentru că le doboară singurătatea. Nimănui nu-i place singurătatea. Orice animal părăsit, că şi orice copil părăsit se simte dezolat, dezorientat, dorind să se agaţe de oice firicel de speranţă, de orice gând că singurătatea se va sfârşi. Nimeni nu-şi doreşte să fie singur.
Sufletele mucegăiesc de la un singur lucru: singurătate. Copil, adult sau bătrân...toate. Avem nevoie de perspective, de idei, de dragoste...şi mai presus de toate...de noi...altfel mucegăim în noi, prin noi.
Copii, adulţi, bătrâni, animale şi plante....sunteţi deosebiţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu