Noi de aici vedem doar Pământul, din avion vedem cerul, norii, din navele spaţiale cosmonauţii văd universul...şi dincolo de univers ce e? Cum se poate defini infinitul? În esenţă ce e acesta? Cum arată el? Sunt asemeni acelei fetiţe din reclama de la Dr. Oetker, care se minuna astfel: "Cât de mare o fi un ou mic? Prin ce minune se-ntăreşte frişca asta? Şi mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?" Sunt doar câteva întrebări fără sens, dar la care copila dorea nespus de tare un răspuns. Aşa şi eu...lipsită de sens vreau un răspuns...si la urma urmei, la ce mi-ar servi? Într-una din cărţile sale, Eliade spunea astfel: "...sunt furios pe savanţi că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt de două-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit când credeam că e fără limite, decât acum când m-au silit să aflu că e doar o pojghiţă şi dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de porcării mortale, iradiaţii care ar ucide într-o clipă pe oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat? Că suntem prizonieri într-un ocean de gaze."
Adevărat! Ne simţim prizonieri, îngustaţi de limite. Probabil ,dacă aş afla ce e infinitul aş fi dezamăgită...esenţa e să-i păstrezi misterul. Poate de aceea nu ne e dat să ştim...altfel n-am mai preţui viaţa la fel de mult. Esenţa e să-i păstrezi misterul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu