Privește-mă cum îmi pierd controlul!

     Privește-mă cum îmi pierd controlul! Și poate crezi: Ce fată prostuță! 

     Pentru că dimineața are un chip frumos, nemachiat, ușor pueril. Deseori o consideri minoră, pentru că se smiorcăie la cerealele din bol, zvârlind cu dezgust stafidele din ele. Pentru că stafidele au dezgustat-o întotdeauna. Se zbânțuie și sare, dar seara se transforma...și ce forma? Diformă? Ușor uniformă? ...și totuși, n-are formă! Se înalță pe toc, își îmbracă trupul cu cea mai frumoasă rochie, lăsându-l dezbrăcat, atât cât trebuie să intrige, să instige, să strige: Ce prostuț ești! Dar ce dorești?            Căci dimineața e copila și crezi: ”Ce fată prostuță! Ce o fi având cu stafidele alea? Ce puerilă!”... și aproape-o crezi umilă! Căci ea citește fiecare carte, dar mereu dă câte-o filă...ba nu...o rupe! O rupe căci nu mai are milă! Filele prea mult citite le aruncă. Le aruncă pentru că o plictisesc. Aceleași litere, aceleași pasteluri deșarte...iși ia altă carte. Le aruncă ca pe stafidele din cerealele ei, ce o dezgustă. O sa te arunce și pe tine ca pe stafidele ei. În fond, e o copila...și dă câte o filă, dar la naiba cu toate cărțile astea! Ce atâta milă? Că nu-i insipră! Când se satură, transpiră, respiră și te-aspiră! La naiba cu paginile, la naiba cu tine, la naiba cu stafidele! 

     Privește-mă cum îmi pierd controlul! Și atunci își aprinde o țigară mentolată, așa, pentru că i se pare fascinant. Și atunci bea un pahar și se-aruncă-n dans. Și lumea o privește. Pentru că ielele vrăjesc...deseori mai și iubesc . Și atunci zici: Ce fată prostuță! Dar nici nu termini de gândit bine, că  te-a furat deja din tine: se joaca și dansează, pe cer te desenează, se iscălește apăsat, pe piept: Pe tine nu te mai astept!

Stafidele o plictisesc!